Alege, din popor, îndată, Oameni destoinici cari arată Că-s temători de Dumnezeu Și-s de încredere, mereu. Să fie oamenii acei, Dușmani ai lăcomiei. Ei, De tine puși apoi, să fie, Peste popor, capi peste-o mie; Capi peste-o sută să așezi, Și tot așa ai să urmezi Ca să pui capi peste cinzeci Și peste zece-n urmă. Deci,
Pe-al meu popor îl asupresc Niște copii și-l stăpânesc Niște femei. Popor al meu, Cârmuitorii tăi, mereu, Te duc în rătăcire mare Și pustiesc a ta cărare!
Apoi, privit-am cu-ntristare La asuprirea de sub soare; Și iată, toți cei apăsați Sunt cu obraji-nlăcrimați. Nimeni, pe oamenii acei, Nu-i mângâie. Lăsați sunt ei, Pradă asupritorilor, Supuși ai silniciei lor.
Cei care dregători erau ‘Naintea mea, împovărau Poporul, căci vin au luat Și pâine și au așezat Un bir care a fost plătit Doar în argint și-a prețuit La patruzeci de sicli. Ei Și-asemenea lor toți acei Care în slujba lor erau, Peste popor, poveri, puneau. N-am vrut să fac așa, căci eu, Teamă aveam, de Dumnezeu.
El a vorbit, poporului: „Dacă ați dus jugul cel greu Cari pus a fost de tatăl meu, Eu vă voi pune un jug care O să v-apese și mai tare. Iar dacă bice v-au lovit Când tatăl meu a-mpărățit, Cu scorpioane-am să vă bat Când voi ajunge împărat.”
„Când va veni poporul dar, Și are să îți spună iar, „Ne ușurează, de îndată, Jugul cel greu, pus de-al tău tată”, Tu să răspunzi așa: „Vă zic Precum că degetul meu mic Mai gros va fi și mult mai tare, Decât sunt coapsele pe care, Al meu părinte le-a avut.
„Juncane din Basan, luați Seama acum și ascultați – Pe muntele Samariei – Acest cuvânt, căci pe toți cei Ce sunt săraci îi asupriți, Pe cei în lipsă îi zdrobiți, Iar soților voști’ le-ați cerut Și-ați zis: „Dați-ne de băut!”
Nefericită-i țara care, Pe un copil în frunte-l are Drept împărat sau voievod, Căci el, la fel ca un nărod, În zori de zi când se trezește, Nepăsător benchetuiește.