Atunci când peste frate’ tău, Venit-a ceasu-acela rău În cari necazul l-a lovit, Nu trebuia ca mulțumit Tu să privești! De-asemenea, Atuncea tu nu trebuia, De bucurie plin să fii, Când peste-ai lui Iuda copiii, Ziua pieirii a venit! Nu trebuia să fi vorbit Cu semeție-n ziua care Se dovedea de strâmtorare!
Omul care-l batjocorește Pe cel sărac, Îl înjosește Pe-Acela care l-a zidit. Nu va scăpa nepedepsit Cel care află fericire Atunci când, în nenorocire, Se află cineva căzut.
Îmi simt bietele oase, toate, Parcă-s de sabie sfărmate, De câte ori mă întâlnesc Dușmanii mei și îmi vorbesc Plini de dispreț și cu gând rău: „Unde e Dumnezeul tău?”
Să nu se bucure acei Cari se vădesc vrăjmașii mei, Și nici să nu se mai îndemne Făcând mereu, cu ochiul, semne! Acești temuți dușmani ai mei Ură-mi nutresc, fără temei!
Dar dacă sub necazul greu, M-am clătinat acum și eu, Ei bucuroși s-au arătat. Fără să știu, s-au adunat Ca despre mine să vorbească Râzând, să mă batjocorească Și să mă sfâșie de-ndat’.
În marea bucurie-a lor, Gloatele-au zis, mai marilor: „Chemați-l pe Samson apoi, Ca să ne desfătăm și noi!” Samson a fost atunci luat Din temniță. El a jucat În fața-ntregului popor, Spre desfătarea tuturor. Când a sfârșit, în lanțuri dus, Între doi stâlpi, el a fost pus.
De bucurie, nu sălta Vrăjmașo, chiar de ai văzut Că la pământ eu am căzut, Pentru că iarăși mă ridic! Chiar dacă-n beznă stau un pic, Totuși, Domnu-i a mea Lumină, De care inima mi-e plină!