Domnul din ceruri a venit Și-n felu-acesta a vorbit: „Sunt trei nelegiuiri pe care Țara Edomului le are. Ba, patru sunt și pentru ele, Nu Îmi schimb planurile Mele. Pe frații pe cari îi avea, I-a urmărit cu sabia. Mânia și-a dezlănțuit-o, Căci mila și-a înăbușit-o. Nimic nu a voit să știe, Ci a dat drumul la urgie.
Seirule, într-o pustie Te voi preface, pe vecie. Cetățile-n tine zidite N-au să mai fie locuite Și-n felu-acesta, mai apoi, Că Eu sunt Domnul, veți ști voi.
Esau, o ură, a luat Pe Iacov, căci a căpătat, În locu-i, binecuvântare, Fiind deci, peste el, mai mare. În sinea sa, a cugetat: „Iată că s-a apropiat Ziua de bocet, pentru tata, Și am să-i dau, lui Iacov, plata. El va muri de mâna mea!”
Doamne, de fiii cei pe care Țara Edomului îi are, Să-Ți amintești, necontenit, Căci ei atunci când s-a găsit Ierusalimu-n strâmtorare, Strigat-au toți, în gura mare: „Să-l radeți! Dărâmat să fie! Să-l radeți dar, din temelie!”
Lucrul acesta, negreșit, Atuncea când va fi zărit, Pe cea care-i vrăjmașa mea, Rușinea-ndat’ o va umplea Și îmi va zice: „Unde-i oare, Al tău Domn? Unde e Cel care Îți este ție, Dumnezeu?” Încredințat mă aflu eu, Că împlinită-mi voi vedea Dorința mea, față de ea. Eu știu că-n acea vreme are A fi călcată în picioare, La fel precum este călcat Noroiu-n uliță aflat.
Egiptul fi-va o pustie, Edomul sterp are să fie, Din pricina relelor lor Și ale silniciilor Pe care – precum am văzut – Contra lui Iuda le-au făcut, Atuncea când ei au vărsat Sângele cel nevinovat.
Sacii încing mijlocul lor, Iar groaza ce s-a arătat, Pe-ale lor fețe s-a lăsat. Fețele toate-s chinuite Și cu rușine-acoperite, Iar capetele lor, pletoase, Acum ajuns-au a fi rase.
„Saltă – mereu – cu veselie Și chiuie de bucurie Tu, fiică a Edomului, Stăpână a ținutului Din țara Uț, în care stai Și unde locuință ai! Însă potirul, să știi bine Că o să treacă și la tine. Vei bea și-ai să te amețești Și tu și-ai să te dezgolești!
„Iată că noi ne rușinam, Ocara când o auzeam. Adânc, rușinea ne-a pătruns Și fețele ni le-am ascuns, Atuncea când noi am zărit Niște străini că au venit Să intre-n Casa Domnului, În sfântul Său locaș al Lui.”
Domnul apoi a cuvântat: „Pe Mine Însumi, am jurat, Că Boțra nu va fi cruțată. De-aceea, pradă va fi dată Ocărilor și pustiirii, Blestemului și nimicirii. Cetățile ei au să fie Dărâmături, pe veșnicie.”
Acum, nouă ni se cuvine Să ne culcăm doar în rușine, Să ne-nvelim doar cu ocară, Căci am păcătuit, în țară, Față de Cel care, mereu, Ne este Domn și Dumnezeu. Părinții au păcătuit Și-n urma lor, noi – negreșit – Din anii cei de tinerețe Și până azi, la bătrânețe, Pentru că nu am căutat, Al Său glas, să-l fi ascultat.”
Omul care-l batjocorește Pe cel sărac, Îl înjosește Pe-Acela care l-a zidit. Nu va scăpa nepedepsit Cel care află fericire Atunci când, în nenorocire, Se află cineva căzut.
„Ascultați dar, cuvântul Lui, Căci El vorbește despre cei Ce se vădesc vecini ai mei Și au atins locul pe care, Israel moștenire-l are: „Am să îi smulg din a lor țară. Casa lui Iuda, o smulg iară.
Ascultă dar tu, cea pe care, Sionul, drept fiică, o are: Nelegiuirea, săvârșită De tine, este ispășită. Domnul nu are să mai vie Să te trimeată în robie. Dar ție, însă – cea pe care Edomul, drept fiică, o are – Are să-ți fie pedepsită Nelegiuirea săvârșită, Iar ale tale mari păcate, Pe față au să fie date.”