6 Atunci, iată că un bărbat, De-al lui Israel, a luat O fată care se trăgea Din Madian. Apoi, cu ea, El s-a întors la frații lui, În mijlocul poporului, Sub ai lui Moise ochi, mirați, În văzul celor cari aflați Erau, la ușa cortului, Plângând în fața Domnului.
6 Și iată că un bărbat dintre fiii lui Israel a venit și a adus la frații lui o midianită, înaintea ochilor lui Moise și înaintea ochilor întregii comunități a lui Israel, care plângea la intrarea Cortului Întâlnirii.
6 La un moment dat, a venit un bărbat israelian. El a adus înaintea celor din popor o femeie midianită, sub privirea lui Moise și sub privirea întregii adunări a lui Israel care plângea la intrarea cortului Întâlnirii.
6 Și iată că un bărbat dintre fiii lui Israél a venit și a adus la frații lui o madianítă, sub ochii lui Moise și sub ochii întregii adunări a fiilor lui Israél, iar ei plângeau la ușa cortului întâlnirii.
6 Și iată că un bărbat dintre copiii lui Israel a venit și a adus la frații lui pe o madianită, sub ochii lui Moise și sub ochii întregii adunări a copiilor lui Israel, pe când plângeau la ușa cortului întâlnirii.
6 Și iată un bărbat dintre copiii lui Israel a venit și a adus la frații săi pe o madianită, sub ochii lui Moise și sub ochii întregii adunări a copiilor lui Israel, care plângeau înaintea intrării cortului întâlnirii.
Toți preoții cari se vădesc Precum că Domnului slujesc, Să vină să se-așeze dar, Iar între tindă și altar Să plângă și să strige-apoi: „Doamne, îndură-Te de noi! Iar moștenirea Ta, din țară, N-o lăsa Doamne, de ocară! Nu lăsa Doamne-al Tău popor, Batjocură a tuturor! De ce, printre neamuri, cumva, Să se întrebe cineva: „Ce este cu acest popor? Unde e Dumnezeul lor?”
Îngrijorat atuncea, el A zis bătrânilor pe care Țara lui Madian îi are: „Astă mulțime înghițește Tot ce în juru-i se găsește, La fel precum și boul știe Să pască iarba, din câmpie.” Balac era înscăunat, Peste Moab, ca împărat.
Ca valurile înspumate Care aleargă-nfuriate, Mereu, pe fața mărilor, Își spumegă rușinea lor Oameni-aceștia. Fiecare, Stele-au ajuns, rătăcitoare; Iar pentru ei, fost-a păstrată Doar negura întunecată, Și-o vor primi, pentru vecie.
Iehudi a citit, apoi, Din carte, trei sau patru foi. Mai mult, el nu a apucat, Căci împăratul a luat – Din mâna logofătului Care era în fața lui – Un mic briceag; a sfâșiat-o Și-n foc, apoi, a aruncat-o.
Sunt rușinați și nu sunt buni Căci săvârșesc doar urâciuni. Cu toate-acestea, nu e cine Ca să roșească de rușine. De-aceea are să se vadă Precum că ei toți au să cadă, Cu cei ce cad și răsturnați – Curând – vor fi acei bărbați, Căci Domnul are să-i lovească Atunci când o să-i pedepsească. Așa va fi căci, negreșit, Domnul e Cel care-a vorbit.”
Măcar că ploile, menite Pământului, au fost oprite, Iar ploaia cea de primăvară Lipsă a fost din a ta țară, Nepăsătoare ți-ai păstrat Fruntea de curvă, ne-ncetat, Și n-ai vrut a avea rușine!
Și totuși, Cel care, mereu, E al oștirii Dumnezeu, Iată că-n acea zi vă cheamă Să plângeți și – de bună seamă – Cu pumni-n piept să vă loviți, Încinși numai în saci să fiți Și capul ras să îl aveți.
Precum au zis, au și făcut: L-au scos pe Iosif – l-au vândut, Pe-arginți, Ismaeliților, Care plătit-au fraților, Douăzeci sicli, iar apoi – Având pe Iosif în convoi – Cămilele-au încălecat Și spre Egipt s-au îndreptat.
Aron, îndată, a făcut Așa precum i s-a cerut. Cădelnița, el și-a luat Și-apoi, cu ea, a alergat În mijlocul poporului. Și iată că a Domnului Urgie a și început. O ispășire a făcut Aron și-apoi a tămâiat Peste norod. S-a așezat
În acel timp. Din Madian, El a fost dus până-n Paran, Iar de acolo a trecut În al Egiptului ținut, Căci Faraon i-a dăruit O casă și s-a îngrijit Să aibă haine și mâncare, Precum și o moșie mare.