7 Bătrânii Madianului, Precum și ai Moabului, Daruri – mulțime – au luat Cu ei și-n urmă, au plecat, În țara ghicitorului. Când au ajuns în fața lui, I-au spus ce i-a cerut Balac.
7 Și bătrânii Moabului și bătrânii Madianului au plecat cu plățile pentru ghicire în mâinile lor. Și au venit la Balaam și i‐au spus cuvintele lui Balac.
Toți căpitanii – acei cari, Peste cetate sunt mai mari – Știu ca să judece doar dacă, Daruri, au ca să li se facă. Preoții știu să dea povețe Poporului și să-l învețe, Numai atuncea când, o plată, Urmează să le fie dată. Prorocii lui au dovedit Că pentru bani au prorocit. Și iată-i că mai îndrăznesc, Pe Domnul, de se bizuiesc, Zicând: „Dar nu e Dumnezeu, În al nost’ mijloc, tot mereu? Tocmai de-aceea, mai apoi – Nicicând – atinși nu vom fi noi, De valul de nenorocire Ce se abate peste fire!”
O, vai de ei! Luați aminte, Pe ce cărări au apucat: Calea lui Cain, ei au urmat; După Balaam, în rătăcire, S-au lăsat duși, de a lor fire, Prinși de dorința arzătoare, De-a dobândi un câștig mare; Într-o răscoală, au pierit – Ca a lui Core – negreșit!
După ce ei au părăsit, Drumul cel drept, au rătăcit, Urmând a lui Balaam cărare – Cel cari pe Bosor, tată-l are – Și cari, mai mult iubit-a, iată, Doar a fărădelegii plată.
Cărora trebuie, îndată, A le fi gura astupată. Oameni-aceștia buimăcesc Multe familii, și sădesc Învățături ce-s necurate, Cari nu trebuie învățate. Ei, un câștig urât, își iau, Din sfaturile ce le dau.
Astfel de oameni dovedesc Căci nu pe Domnul Îl slujesc – Nu pe Hristos deci, fraților – Ci își slujesc pântecul lor. Prin vorbe dulci și-amăgitoare, Ei îi înșeală pe cei care S-au arătat ascultători, Precum și lesne-ncrezători.
Voi toți Mă necinstiți mereu, În față la poporul Meu, Un pic de orz să dobândiți Sau niște pâine să primiți. Pe cei ce n-ar fi trebuit, Voi îi ucideți, negreșit, Și să trăiască-i faceți voi, Pe cei ce nu trebuie-apoi. Astfel, îi înșelați mereu, Pe cei ce sunt popor al Meu, Pentru că ei și-au însușit Minciunile ce le-ați rostit.”
Totuși, sunt niște câini în care Zace o lăcomie mare Și nu se satură nicicând. Niște păstori, lângă oi, stând, Sunt ei, însă sunt dovediți Că de pricepere-s lipsiți. De drum, își vede fiecare Și de folosul ce îl are.
Balaam când iar a observat Că Domnu-a binecuvântat Pe Israel, nu s-a grăbit – La fel precum a mai fugit, În alte dăți – la descântat Ci, spre pustie, s-a uitat.
Descântecul pe cari mi-l ceri, În Iacov, nu are puteri. Vrăjitoria – tot la fel – Nu are forță-n Israel. Iată în ce fel se vorbește, Atuncea când se pomenește De Iacov și de Israel: Domnul făcut-a, pentru el, Mari fapte-n văzul tuturor.
„Bine. Să văd ce pot să fac” – A zis Balaam. „Voi o să stați Aici, la noapte, și-așteptați Până în zori, răspunsul meu. Să văd ce-mi spune Dumnezeu Și-am să răspund abia apoi. Rămâneți dar, la mine, voi.” Atuncea, toți aceia cari, Peste Moab, erau mai mari, În casă, la Balaam, au stat. După ce noaptea s-a lăsat,
Căci cel ce este împărat – În Babilon încoronat – Acum se află la răscruce Și nu știe-ncotro s-apuce. În față-i, două drumuri vede Și tocmai de aceea șede În al lor capăt și așteaptă Să știe unde îl îndreaptă Bobii. Săgeți a scuturat Și terafimi a întrebat; Chiar și ficatu-l cercetează Să afle pe ce drum urmează Să îl aleagă, ca să vie Peste această-mpărăție.
Mai marii tăi sunt răzvrătiți Și sunt cu hoții însoțiți. Doar mitei, ei îi sunt supuși Și doar de pofte sunt conduși. Orfanul n-are ce să cate La ei, căci nu îi fac dreptate. Nici pricinile văduvei Nu pot s-ajungă pân’ la ei.