30 Săgeți, am aruncat apoi, Asupră-le, în urmă, noi. Noi, începând de la Hesbon Și ajungând pân’ la Dibon, Totul în cale-am nimicit. Pân’ la Nofah, am pustiit, Cari un întreg ținut cuprinde – Pân’ la Medeba, se întinde.”
„Pogoară-te, plină de jale Și din locașul slavei tale, Stai jos, pe un pământ uscat, Tu, cea care te-ai arătat A fi locuitoarea lui Și fiică a Dibonului! Pustiitorul a pornit – Acela ce a pustiit Moabul – iată-l dar, că vine Și te lovește și pe tine! Cetățile tale-ntărite, Cu toate, fi-vor nimicite!
La templu, oamenii se-adună. Către Dibon merg împreună, Sau pe-nălțimi lumea se strânge Și toți încep apoi a plânge. Întreg Moabul se bocește Atuncea, și se tânguiește. Pe Nebo și Medeba, iată, Capete rase doar se-arată Și toate bărbile-s tăiate.
În al Dimonului ținut Cu sânge apa s-a umplut. Peste Dimot trimit apoi, Nenorociri mari și nevoi. Un leu se va împotrivi Celor care se vor ivi Drept rămășița cea pe care Țara Moabului o are.
Treizeci și două mii de cară Au mai tocmit și mai luară Pe cel cari fost-a așezat, Atunci, în Maca, împărat. În jurul împăratului, S-a strâns întreg poporul lui. La ei s-au mai adăugat Și Amoniții, de îndat’, Căci din cetăți ei au ieșit Și de război s-au pregătit.
Hotarele ținutului Pornesc din Aroerul care, Râul Arnon, în coaste-l are, De la cetatea întărită Care în vale-i construită, Iar al Medebei șes întins E între ele-apoi cuprins. Câmpia-n zare se pierdea Și-apoi, Dibonu-l atingea.