Să v-amintiți cu toți, mereu, De tot ceea ce Dumnezeu, În fața voastră, a făcut, Când prin pustie ați trecut. Voi, de Datan, să v-amintiți Și de-Abiram – pe care-i știți Că fii lui Eliab îi sânt, Din Ruben – care, de pământ Fură-nghițiți – cum ați văzut – Cu case, cu tot ce-au avut Și au pierit în acest fel, Din mijlocul lui Israel.
„Al nostru tată – cum se știe – S-a prăpădit bietu-n pustie; Deși el nu a fost găsit Printre cei cari s-au răzvrătit Cu Core, contra Domnului, E mort, pentru păcatul lui, Fără ca să fi dobândit, Un fiu, ce l-ar fi moștenit.
O, vai de ei! Luați aminte, Pe ce cărări au apucat: Calea lui Cain, ei au urmat; După Balaam, în rătăcire, S-au lăsat duși, de a lor fire, Prinși de dorința arzătoare, De-a dobândi un câștig mare; Într-o răscoală, au pierit – Ca a lui Core – negreșit!
Dar dacă Dumnezeu, apoi, Va face-aici – față de voi – Un lucru nemaiauzit, Prin care îi va fi-nghițit Pământul, pe aceștia trei – Cu toate câte le au ei – Veți ști că au păcătuit Și că, pe Domnul, L-au hulit.”
Pământul, gura, și-a deschis Și i-a-nghițit pe toți, îndată. Ceata, de Core adunată, A fost, de-asemeni, înghițită, Precum și-averea dobândită De oamenii aceia trei Și de cei care-au fost cu ei.
Grabnic, la Moise, au venit, Căci, ceartă, ei au căutat Și-apoi, în față, i-au strigat: „Bine era să fi murit Și noi, atunci când ne-au pierit Frații, în fața Domnului!