8 M-am uitat, m-am ridicat și le-am zis nobililor, guvernatorilor și restului poporului: „Nu vă temeți de ei! Amintiți-vă de Domnul cel mare și înfricoșător și luptați pentru frații voștri, pentru fiii voștri, pentru fiicele voastre, pentru soțiile și casele voastre!”.
În jur, aud doar vorbe rele Și mă încearcă spaime grele. „Învinuiți-l!” – aud eu, Strigându-mi-se, tot mereu. „Haideți dar toți, să ne unim Și astfel să-l învinuim!” Toți oamenii care erau În jurul meu și cari trăiau Cu mine-n pace, mă pândesc, Să vadă când mă poticnesc Și zic: „Poate se lasă prins! De noi, va trebui învins! Să punem dar, mâna pe el Și să ne răzbunăm, astfel!”
Dar Sambalat, cu Tobia, Cu-Arabii și de-asemenea Cu cei ce fost-au Amoniți Și cu cei cari sunt Asdodiți Se supărară foarte tare Când auziră vești, prin care Li se spunea că zidul crește, Că zi de zi, el se sporește Și că poporu-i în măsură Să dreagă orișice spărtură.
Fii tare și să arătăm Curaj, în lupta ce-o purtăm, Pentru cetățile pe care, Al nostru Dumnezeu le are, Și pentru-al nost’ popor. Acum, Să facă Dumnezeu precum Găsește El, de cuviință! Va fi, după a Lui dorință!”
„Dușmanii, iar ne-au atacat! Dar nu vă temeți, ci să fiți, Mereu, în inimi, întăriți! Căci împăratul cel pe care Asiria în frunte-l are, Precum și tot poporu-acel Care se află-acum cu el, Nu-s mai puternici, iar apoi Nu sunt mai mulți ei, decât noi!
Când m-am rugat eu, Domnului, Am zis: „O, Domn al cerului! Tu, Dumnezeul Cel mai mare, Înfricoșat, plin de-ndurare Față de cei ce Te iubesc, Care poruncile-Ți păzesc! Tu, care ții al Tău cuvânt Și nu calci al Tău legământ!
Să știi și să-nțelegi, căci iată, De când porunca este dată Pentru a fi iarăși zidit Ierusalimul, negreșit, Și pân’ la vremea cea în care, Unsul (Mesia) va apare – Deci până la Cârmuitor – În curgerea vremurilor Sunt șapte săptămâni aflate. Când ele fi-vor încheiate, Urmează altele, sortite Piețele a fi zidite Și gropile. E vremea care Se va vădi de strâmtorare, Iar săptămânile acele Sunt șasezeci și două ele.