Ba și acum, când le privesc, Tot pierdere, le socotesc, Față de-un preț nespus de mare, Pe cari cunoașterea îl are, A Domnului meu Cel de Sus, Cari este chiar Hristos Iisus. Doar pentru El, pierdut-am toate Și am ajuns a le socoate, Drept un nimic, drept un gunoi, Să pot a-L câștiga apoi, Chiar pe Hristos și, negreșit,
Fiul răspunse: „Tată, eu, De-atâția ani, slujesc mereu, La tine, ca și un argat! Poruncile, nu ți-am călcat! Dar mie, nu mi-ai dăruit, Un ied, să mă fi veselit – Și eu – cu-ai mei amici, măcar – Cum aș fi vrut – o dată doar.
Când, de la mare, a plecat, Pe lângă vamă, a trecut. Acolo, vameș, l-a văzut Pe Levi, fiul lui Alfeu. „Urmează-Mă-ți poruncesc Eu!” – A zis Iisus. El s-a sculat Și-apoi, pe Domnul, L-a urmat.
Despre-a sa mamă și-al lui tată, Levi a zis astfel, odată: „Iată că eu nu i-am văzut!” Aceleași gânduri le-a avut Despre-ai să frați și negreșit, Vorbit-a precum a gândit: „Nu-mi sunteți cunoscuți voi, mie!” Iar de copii, n-a vrut să știe.” Căci ei păzesc al Tău Cuvânt, Precum și al Tău legământ.
Iisus, apoi, i-a părăsit. În drumul Său, a întâlnit Un om, la vamă așezat, Care, Matei, a fost chemat. „Urmează-Mă!” – i-a poruncit Iisus, de-ndat’ ce l-a zărit. Omul acela s-a sculat Și pe-a Sa urmă a plecat.
Căci cine te va face, oare, Pe tine, mai deosebit? Ce ai, fără să fi primit? Vreun lucru ai, cumva, pe care, Să nu îl fi primit tu, oare? Și dacă tu le-ai căpătat, Atunci de ce te-ai lăudat Cu lucrul astfel dobândit, Ca și cum nu l-ai fi primit?”
„Atunci, când Fiul omului, Încununat de slava Lui, Va sta pe tronu-I de domnie, Și vouă are să vă fie – Vouă, celor ce Mă urmați – Date – pe ele ca să stați – Douășpe’ jilțuri de domnie, Ca fiecare seminție – Din Israel – s-o judecați, Pe aste jilțuri așezați.