Căci al lui Dumnezeu Cuvânt, Venit din ceruri, pe pământ, E viu mereu și lucrător Și este mult mai tăietor Decât acea sabie care, Pe două părți, tăișuri, are: Suflet de duh, desparte El, Și-ncheieturile – la fel – De măduvă, și-n urmă, poate, La judecată, de a scoate Simțirile-n inimi ascunse Și gândurile nepătrunse.
Simon – zis Petru – însoțit De Toma – Geamănul numit – Natanael – ce se trăgea Din Cana, în Galileea – Apoi, fiii lui Zebedei Și alți doi ucenici, cu ei. Toți, împreună, se aflau, Pe malul mării și vorbeau.
S-au scurs, de la astă-ntâmplare, Vreo șase zile, după care, Iisus, la Sine, a luat Trei ucenici și S-a urcat Pe-un munte-nalt. L-au însoțit Petru și Iacov, și-a venit Apoi, Ioan, fratele lui. Iisus, pe vârful muntelui, Înfățișarea și-a schimbat. O altă față, Și-a luat,
„Strigă mereu, în gura mare! Fă-ți glasul să răsune tare, Precum o trâmbiță! Vorbește Fără-ncetare și vestește Nelegiuirile pe care, Poporul Meu, acum, le are! Să faci astfel, de cunoscut, Păcatele ce le-a făcut Casa lui Iacov, ne-ncetat!
Apoi mi-a spus: „Ai să vorbești, Din nou, și ai să prorocești, Despre noroade, de-mpărați Cari peste ele-s așezați, De limbi și neamuri care sânt Pe fața-ntregului pământ.”
La drum, cu toții au pornit Și alți doi frați au întâlnit: Pe Iacov al lui Zebedei, Și pe Ioan. Frații acei, Pe o corabie, erau, Cu tatăl lor, și își cârpeau Năvoadele. Când i-a chemat
Văzând, doi ucenici ai Săi – Ioan și Iacov – cât de răi Sunt oamenii acelui loc, Au zis: „Doamne, nu vrei, ca foc, Să poruncim să se pogoare, Din ceruri, și să îi omoare, Așa cum s-a-ntâmplat să fie Și-atunci, în vremea lui Ilie?”