10 Când dimineață se va face, Preotul trebuie să-mbrace Izmenele, tunica lui, Ca goliciunea trupului, Cu ele, să și-o învelească, Pentru că o să trebuiască Să strângă dar, cenușa toată, Cari e-n altar, și să o scoată Afar-apoi, din vatra lui. La poalele altarului, Cenușa fi-va lepădată, Pentru că ea e adunată Din focul ce a mistuit Jertfa, cari Mi s-a dăruit.
10 Preotul să se îmbrace cu veșmintele de in după ce și-a luat indispensabilii pe el. Să ia cenușa arderii-de-tot de pe altar și s-o așeze lângă altar.
10 Să nu o coacă cu aluat! Aceasta este partea pe care le-am dat-o din jertfele mele prin foc. Ea este un lucru preasfânt, ca jertfa pentru păcat și ca jertfa pentru vinovăție.
10 Preotul să se îmbrace cu tunica de in, să-și acopere goliciunea cu izmenele, să ia cenușa făcută de focul care va mistui arderea-de-tot de pe altar și s-o verse lângă altar.
10 Și preotul să se îmbrace cu veșmântul său de in și să pună izmenele de in pe carnea sa, și să ridice cenușa în care a mistuit focul arderea de tot pe altar și s‐o verse lângă altar.
Să-și ia, pe el, tunica lui – Deci tunica preotului – Care, din in, este țesută. Să-și ia izmana lui, făcută – De-asemenea – din in subțire, Și brâul, ale cărui fire – La fel – din in, s-au împletit. Apoi să-și pună – negreșit – Mitra de in. Aste veșminte Sunt, pentru preot, haine sfinte. Cu ele, fi-va îmbrăcat, După ce-ntâi el s-a spălat.
Oștirile, din cer, veneau, Pe urma Lui și călăreau Cai albi, fiind înfășurate În straie albe și curate, Țesute dintr-un rând de fire, Care erau din in subțire.
Unul dintre bătrânii care Erau în roata ‘ceea mare, De mine s-a apropiat, Și-n acest fel, a cuvântat: „Îi vezi pe cei mulți adunați, Care, în alb, sunt îmbrăcați? Privește-acum, la ei, puțin, Și spune-mi: știi de unde vin, Sau cine sunt aceștia, oare? Haide, răspunde la-ntrebare!”
Primite-n fața Domnului, Să fie darurile care Aduse-au fost pentru mâncare, Și tot ceea ce I-ai jertfit – Drept ardere de tot menit – El să primească, cu plăcere! (Oprire)
Un foc, atuncea, a ieșit – Cari, de la Domnul, a venit – Iar oamenii care-aduceau Tămâie și care erau La două sute cincizeci inși, De flăcări, au sfârșit, cuprinși.
Picioarele vor fi luate Și măruntaiele; spălate Vor fi cu apă, după care, Arse-au să fie, fiecare, De către preot, pe altar. Acesta fi-va, așadar, O ardere de tot, numită Jertfă de flăcări mistuită, Prin care, un miros plăcut, Lui Dumnezeu, Îi e făcut.”
Picioarele vor fi luate Și măruntaiele. Spălate Vor fi cu apă, după care, Arse-au să fie fiecare – De către preot – pe altar. Acesta fi-va, așadar, O ardere de tot, numită Jertfă de flăcări mistuită, Prin care, un miros plăcut, Lui Dumnezeu, Îi e făcut.
Deci tot ce-a mai rămas din el, Adică din vițelu-acel – Și duse fi-vor, într-un loc, Unde-au să fie arse-n foc. Din tabără, veți scoate dar, Toate aceste resturi, iar Locul unde le-ați aruncat Trebuie-a fi un loc curat.”
Să se dezbrace, de veșminte, Să își ia altă-mbrăcăminte, Căci trebuie, afar’, să scoată – Din tabără – cenușa toată; Iar locu-n cari s-a aruncat, Trebuie-a fi un loc curat.
„Ia-l pe Aron cu fiii lui, După porunca Domnului. Apoi, ia ale lor veșminte Și-uleiul pentru ungeri sfinte; Să iei vițelul pregătit De ispășire. Negreșit, S-aduci și doi berbeci; cu ei, Coșul cu-azimi, să îl mai iei
Atunci când au să iasă iară, În curtea cea de dinafară, Ca să se ducă la popor, Vor lepăda hainele lor – Cu care îmbrăcați ei sânt La slujbă în Locașul sfânt – Și în odăile pe care Sfântul Locaș al Meu le are, Au să le-așeze. Vor putea Ca alte straie să își ia, Mai înainte să pășească Afară, ca să nu sfințească Întreg poporul adunat, Cu straiele ce le-au purtat.
„Voiesc să știe fiecare, Că nici o jertfă de mâncare, Ce pentru Domnu-n dar s-a dat, Să nu fie cu aluat. De-asemeni, încă se mai cere Să nu se facă nici cu miere – A voastră jertfă de mâncare – Ci doar din a făinii floare. Ea fi-va-n fața Domnului, Arsă de para focului.
Toată suflarea o să vină – Adică are să poftească Doar cei de parte bărbătească, Deci toți acei pe care-i știi Că sunt, ai lui Aron, copii – Și vor mânca din jertfa dată. Această lege, arătată, Voiesc acuma, să se știe, Că e o lege, pe vecie, Pe care, o veți ține voi Și toți urmașii voștri-apoi. Ea e o lege privitoare La darurile de mâncare Cari, Domnului, sunt dăruite Și cari, de foc, sunt mistuite. Cine se-atinge, negreșit, De ele, are-a fi sfințit.”
Iar preotul – care, cum știi, E dintre-ai lui Aron copii, Și va fi uns, în locul lui – S-aducă darul, Domnului. Această lege, să se știe Că, veșnică, are să fie! Deci ars trebuie acest dar, În întregime, pe altar.