Biblia Todo Logo
Bib sou entènèt

- Piblisite -




Isaia 6:1 - Biblia în versuri 2014

1 În anu-n care Ozia – Cari fost-a împărat – murea, Domnul mi Se-arătase mie, Șezând pe jilțu-I de domnie. Jilțul pe care El ședea, Foarte înalt se dovedea. Poala mantalei Domnului Umpluse întreg Templul Lui.

Gade chapit la Kopi


Plis vèsyon

Noua Traducere Românească

1 În anul morții regelui Uzia, L-am văzut pe Stăpânul Domn șezând pe un tron măreț și înălțat, marginea mantiei Lui umplând Templul.

Gade chapit la Kopi

Biblia în Versiune Actualizată 2018

1 În anul morții regelui Uzia, L-am văzut pe Iahve stând pe un tron înalt și impunător. Marginea robei Lui umplea templul.

Gade chapit la Kopi

Versiunea Biblia Romano-Catolică 2020

1 În anul morții regelui Ozía, l-am văzut pe Domnul șezând pe un tron înalt și ridicat, iar poalele mantiei lui umpleau templul.

Gade chapit la Kopi

Biblia sau Sfânta Scriptură cu Trimiteri 1924 Dumitru Cornilescu

1 În anul morții împăratului Ozia, am văzut pe Domnul șezând pe un scaun de domnie foarte înalt, și poalele mantiei Lui umpleau Templul.

Gade chapit la Kopi

Traducere Literală Cornilescu 1931

1 În anul morții împăratului Ozia am văzut pe Domnul șezând pe un scaun de domnie înalt și ridicat și poalele lui au umplut templul.

Gade chapit la Kopi




Isaia 6:1
38 Referans Kwoze  

Isaia, astfel, a vorbit, În clipa-n care a privit, La slava Lui. Totuși, erau


Templul, îndată, am văzut, Cum că, de fum, a fost umplut, Din slava Dumnezeului Cel viu și a puterii Lui. Apoi, în Templu, nimenea, Să intre, nu va mai putea, Decât atunci când se sfârșesc Urgiile care lovesc Fața întregului pământ Și care, șapte-n număr, sânt.”


Plin de uimire eu ședeam Și aste lucruri le priveam. În urmă, am mai observat Cum scaune s-au așezat. Ele s-au dovedit să fie, Drept scaune pentru domnie. După aceea, a venit Un Om, de zile-mbătrânit. Acesta, jos, S-a așezat. Straiul cu cari era-mbrăcat, Alb ca zăpada se vădea. Și părul Său de-asemenea, A fi la fel de alb se-arată, Precum este lâna curată. Scaunul Lui, pentru domnie, Flăcări de foc păreau să fie, Iar roțile ce le avea, Un foc aprins mi se părea.


Dar cine e acela care, Se-aseamănă cu Domnul, oare, Ca locuința să-și fi pus Spre a ședea atât de sus?


„Atunci, când Fiul omului – Încununat de slava Lui, De îngerii Săi însoțit – Va fi, din nou, la voi, sosit, Va sta pe jilțul slavei Sale – Pe tronul Său. Atuncea ale


Nimeni – așa precum s-a spus – Pe Dumnezeu, nu L-a văzut. El fost-a făcut cunoscut, Lumii, numai de Fiul Lui, Care e-n sânul Tatălui.”


„Așa vorbește Dumnezeu: „Întregul cer este al Meu, Căci el este, din veșnicie, Scaunul Meu pentru domnie, Iar din pământ, Eu Mi-am făcut, Pentru picioare, așternut! Ce casă ați putea apoi, Mie, ca să Îmi faceți voi, Sau ce puteți să ridicați, Drept locuință să Îmi dați?


Doamne, ascultă ce îți cer: Te rog, Te-nalță peste cer, Iar slava Ta să se întindă Și-ntreg pământul să-l cuprindă!


Numaidecât, am fost răpit, De Duhul, și m-am pomenit, În cer, unde-am văzut să fie Un mare scaun de domnie, Pe care, Cineva a stat.


Iată răsplata ce-o primește Cel care-n urmă biruiește: Acela va ședea, mereu, Cu Mine, pe scaunul Meu, Pe cari îl am, pentru domnie, Așa cum Mi-a fost dat și Mie, Când biruință-am câștigat; Cu al Meu Tată, Eu am stat, Pe al Său jilț împărătesc, Pe scaunul Lui cel ceresc.


„Opriți-vă! Aflați că Eu – Într-adevăr – sunt Dumnezeu: Eu, peste neamuri, stăpânesc Iar pe pământ, doar Eu domnesc.”


„O carte-n urmă, am văzut, În mâna Celui ce-a șezut, Pe acel scaun, de domnie. Scrisă, ea se vedea să fie, Pe dinăuntru și-apoi, iară, Fusese scrisă și pe-afară. Șapte peceți se mai vedeau, Și, cartea, o pecetluiau.


Având, mereu, în stăpânire, Tot ce se cheamă nemurire Și locuiește în lumină. Nimeni, la El, nu o să vină, Căci nu se poate-apropia De El, vreodată, nimenea. Nimeni, nicicând, nu a putut, Pe El, ca să Îl fi văzut. De cinste și putere-i plin, În vecii vecilor! Amin.


Mica s-a-ntors către-mpărat, Și-n acest fel a cuvântat: „Ascultă ce a glăsuit Domnul, atunci când a vorbit. Pe Dumnezeu, eu L-am văzut, Pe al Său jilț când a șezut, Având oștirea cerului, La dreapta și la stânga Lui.


Căci Cel Prea-Nalt – cari locuiește În veșnicii și se vădește Că al Său Nume este sfânt, Mereu – a spus acest cuvânt: „În locuri ‘nalte, Mă găsesc Și în sfințenie locuiesc. Dar sunt cu cel ce e zdrobit, Cu omul care e smerit, Căci cercetez inimi zdrobite Și-nviorez duhuri smerite.


Iată ceea ce-a prorocit Cel cari, Isaia, s-a numit. El se vădea a fi cel care, Părinte, pe Amoț, îl are. Isaia-n ceea ce vestise, Despre Ierusalim vorbise Și despre Iuda. Împărați Au fost atuncea așezați – În Iuda – Ozia, urmat De cel care-i Iotam chemat; Apoi Ahaz a-mpărățit Și Ezechia la sfârșit. Pe vremea prinsă-n prorocie, Mai mari ei s-au vădit să fie, Căci peste Iuda au domnit. Iată dar, ce a prorocit Isaia. El a cuvântat:


De-aceea, lui, Eu îi vorbesc, Gură la gură, când doresc. El vede chipul Domnului, Pentru că Mă descopăr lui Prin lucruri simple de-nțeles, Căci el este al Meu ales. Și-atunci vă-ntreb: cum ați putut, Și oare cum nu v-ați temut Ca împotrivă-i să-ndrăzniți – Când rob Îmi este – să vorbiți?!”


Bătrâni-n jurul Său aflați – Cei care fost-au arătați Că douăzeci și patru sânt – Cădeau cu fața la pământ Și se-nchinau la Acel care E viu, în veci, fără-ncetare. Cununile și le luau Și-n fața Lui, le aruncau,


În sus, apoi, eu m-am uitat Și am văzut în ceru-aflat De-asupra heruvimilor – Deasupra capetelor lor – Ceva care, la-nfățișare, Ca piatra de safir apare. Acel ceva părea să fie Un chip, de scaun de domnie.


Anul treizeci se dovedea A fi, și tocmai începea A cincea zi, din luna care, A patra e la numărare. Pe vremea ‘ceea, așadar, La apa râului Chebar, Eram, cu prinșii de război. Acolo s-a deschis apoi, Cerul și astfel am putut, Minunății, să fi văzut, Ce se vădeau lucruri cerești, Vedenii mari, dumnezeiești.


Atunci, veți zice: „Lăudați Cu toți, pe Domnul, și chemați Numele Lui! Mereu vestiți Lucrarea Lui și pomeniți Mărimea Numelui Său Sfânt, Printre toți cei de pe pământ!


Spre munți și stânci, au ridicat Ochii, cu spaimă, și-au strigat: „Cădeți, îndată, peste noi, Să fim ascunși astfel apoi, De fața Celui ce-i aflat, În ceruri și e așezat, Pe al Său scaun de domnie, Și de a Mielului mânie!


Azaria a adormit, Fiind și el adăugat Lângă ai săi și îngropat Chiar în cetatea cea pe care, David, în stăpânire-o are. Iotam – al său fiu – a venit În locul lui și a domnit.


El a venit și a luat Cartea, cea care s-a aflat În brațul drept al Celui care, Scaunul de domnie-l are.


Acela care-i așezat, Pe scaun – la înfățișare – Iaspis și sardiu mi se pare. Un curcubeu înconjura Scaunul Său, care era Asemenea smaraldului, Verde fiind culoarea lui.


Făpturi vii slavă-I înălțau Și mulțumiri îi aduceau, Cu cinste, după cum se cade, Celui care pe scaun șade – Căci El este nemuritor, Domnind în vecii vecilor –


Apoi, un scaun de domnie, Mi-a apărut, în față, mie, Și Cel care ședea pe el; Fusese alb jilțul acel. Pământ și ceruri, am văzut, Că loc, atunci, n-au mai avut, În fața Lui, și au fugit.


Mica s-a-ntors către-mpărat Și-n acest fel a cuvântat: „Ascultă ce a glăsuit Domnul, atunci când a vorbit. Pe Dumnezeu, eu L-am văzut, Pe al Său jilț când a șezut, Având oștirea cerului La dreapta și la stânga Lui.


Atuncea, slava Domnului Și toată măreția Lui Care pe heruvimi a stat, Se ridică și s-a-ndreptat, Apoi, spre pragul cel pe care, Casa-l avuse la intrare, Astfel încât noru-a putut, Templul ca să îl fi umplut, Iar slava Domnului făcea, Întreaga curte, de lucea.


Aș fi putut să fi vorbit, Cumva – apoi – domnului meu, Al cărui rob mă aflu eu? Puterile mi le-am pierdut Și nici suflare n-am avut!”


Moise, pe munte, s-a suit. Atunci, Aron l-a însoțit, Nadab și-Abihu; iar cu ei, Urcară și bătrâni-acei – Adică șaptezeci, pe care, Moise-i luase, la plecare.


„Urechea mea a auzit Câte de Tine s-au vorbit. Acuma însă, Te-am văzut!


Swiv nou:

Piblisite


Piblisite