6 Dacă-n Egipt te-ai încrezut, Află că sprijin ai avut Trestia frântă, ce rănește Mâna care se sprijinește Pe ea. Căci astfel se arată A fi, de fiecare dată, Marele Faraon pe care Egiptu-n fruntea sa îl are: O trestie care l-a-mpuns Și care palma i-a străpuns, Celui care se-ncrede-n el.
6 Iată că te încrezi în Egipt, în acel toiag de trestie frântă, care străpunge și rănește mâna oricui se sprijină pe ea. Așa este Faraon, regele Egiptului, pentru toți cei ce se încred în el.
6 Constat că te încrezi în Egipt – în acel toiag de trestie ruptă – care înțeapă și rănește mâna oricui se sprijină pe ea. Așa este faraonul – monarhul Egiptului – pentru toți cei care se încred în el!
6 Iată, te-ai încrezut în Egipt, toiagul acela de trestie frântă în care, dacă cineva se sprijină, își înțeapă mâna și i-o străpunge! Așa este Faraón, regele Egiptului, pentru toți cei care se încred în el.
6 Iată, ai pus-o în Egipt, ai luat ca sprijin această trestie ruptă, care înțeapă și străpunge mâna oricui se sprijină pe ea! Așa este Faraon, împăratul Egiptului, pentru toți cei ce se încred în el.
6 Iată, te încrezi în toiagul acelei trestii frânte, în Egipt, pe care de se va rezema cineva, îi va înțepa mâna și o va străpunge: așa este Faraon, împăratul Egiptului, pentru toți cei ce se încred în el.
Căci Egipteanul – s-aveți știre – Nu-i Dumnezeu, ci om e el! Apoi și caii lui, la fel, Nu se ridică în văzduh, Căci sunt din carne, nu din duh. Domnul doar mâna să-Și întindă Ca largul zării să-l cuprindă, Și-ocrotitorul va cădea. Cel ocrotit, de-asemenea – Atuncea – va cădea și el Și vor pieri cu toți astfel.
Dacă-n Egipt te-ai încrezut, Află că sprijin ai avut Trestia frântă, ce rănește Mâna care se sprijinește Pe ea. Căci astfel se arată A fi, de fiecare dată, Marele Faraon pe care, Egiptu-n fruntea sa îl are: O trestie care l-a-mpuns Și care, palma, i-a străpuns, Celui care se-ncrede-n el.
Dar împăratul cel pe care, Asiria, în frunte-l are, În urmă, a descoperit Precum că Osea-a uneltit În contra lui. L-a-ncătușat Și-n temniță l-a aruncat, Aflând că bir n-a mai plătit Și că-n Egipt a repezit, Mereu, solii, ce se-ndreptară Spre So, voind, sprijin, să ceară.
Vai, de cei care se pogor La Egipteni, vrând ajutor Și-și pun nădejdea-n cai și care Și-n călărimea lor cea tare, Dar nu privesc către Acel Cari Sfânt îi e lui Israel, Și nu Îl caută mereu, Pe-adevăratul Dumnezeu!
Căci cu oștire, Faraon Nu o să vină, ca apoi, Să îl ajute, în război, Când întăriri vor fi-nălțate Și șanțuri mari vor fi săpate Ca multe suflete să cadă În gheara nimicirii, pradă.
Apoi, această-mpărăție Nu va putea ca să mai fie O pricină aducătoare De-ncredere, casei pe care O are-n lume Israel. Aminte-și va aduce-astfel, De făr’delegea ce-o făcea Când spre Egipt se întorcea. Atuncea, ei vor ști că Eu Sunt Domn, precum și Dumnezeu.”