Țalmuna și Zebah apoi, Într-un glas, ziseră-amândoi: „Tu însuți scoală-te, de-ndată, Să ne ucizi, pentru că iată, Cum este felul omului, Așa e și puterea lui!” Atuncea Ghedeon – de jos – S-a ridicat iute și-a scos Sabia de la cingătoare Și i-a ucis pe fiecare. După aceea, le-a luat Și lunișoarele de-ndat’, Care pe al cămilelor Gâturi, ședeau la locul lor.
Multe, la număr, se vădeau Și șapte sute sicli-aveau – Fiind, în aur, cântărite – Fără să fie socotite Și celelalte lucrușoare: Cercei de aur, lunișoare, Haine din purpură lucrate Care fuseseră purtate De cei ce fost-au așezați, În Madian, drept împărați, Precum și lănțișoare care, La gât, orice cămilă are.
Podoaba voastră, bunăoară, Să nu vă fie cea de-afară, Ce șade-n felu-n care știți Ca părul să vi-l împletiți, În felu-n care vă-mbrăcați, Sau precum știți ca să purtați Scule de aur mai apoi,
Soli au trimis, la toți cei care Au locuit la depărtare. Oameni-aceia au primit Soliile și au venit. Pe-aceștia, tu i-ai așteptat, Căci pentru ei doar, te-ai scăldat. Ochii ți i-ai sulemenit Și cu podoabe te-ai gătit.