12 Atunci se va fi arătat Cum că Domnul oștirilor E împotriva tuturor Celor cari mândri se vădesc Sau cari trufași se dovedesc; E împotriva celor care Doresc, mereu, doar înălțare. Aceștia fi-vor înfruntați Și vor ajunge-a fi plecați.
12 Iahve, Cel care este Dumnezeul Armatelor, are o zi pregătită, când El va acționa împotriva a tot ce este mândru și arogant, împotriva a tot ce este înălțat. Toți aceștia vor fi umiliți.
„Iată dar că o zi anume Are să vină peste lume! Ea vine amenințător Și arde precum un cuptor! Când acea zi are să vie, Precum miriștea au să fie Cei cari trufași se dovedesc Și cei cari rele săvârșesc, Pentru că arși vor fi de ea. Nimic nu le va rămânea Când acea zi are să vină: Nici ramură, nici rădăcină” – A cuvântat Acel pe care, Drept Domn al ei, oștirea-L are.
Domnul oștirilor e Cel Care a hotărât astfel, Să rușineze – negreșit – Tot ceea ce a strălucit Și să-i smerească pe cei cari Erau, peste pământ, mai mari.
Dar, de la El, în schimb, ne vine Un har, în mai mare măsură. De-aceea zice, în Scriptură, Că „stă-mpotrivă Dumnezeu, La toți cei mândri, dar – mereu – El le dă har celor smeriți”.
Am hotărât ca, de îndat’ Omul acel să fie dat, Satanei, ca să îl muncească Și carnea să i-o nimicească, Pentru ca duhul – negreșit – Să poată a-i fi mântuit, În ziua când, din cer, de sus, Va reveni Domnul Iisus.”
‘Nainte însă ca să vie A Domnului zi, pe Ilie, Am să-l trimit în acel loc, Pentru că el Îmi e proroc. Deci până încă nu se-arată Ziua aceea-nfricoșată, La voi va trebui să vie Cel care e chemat Ilie.
Vai de cei care se vădesc Că, „ziua Domnului”, doresc! La ce vă așteptați voi, oare, De la a Domnului zi mare? Când acea zi are să vină, Beznă va fi ea, nu lumină.
Acum Eu – Nebucadențar – Slavă Îi dau și-L laud iar, Pe Împăratul cerului, Căci toate lucrurile Lui Adevărate sunt, mereu. Căile Lui, văzut-am eu Că drepte sunt, necontenit. Putere, El a dovedit, Pentru că să-l smerească știe, Pe cel ce umblă cu mândrie!”
N-ați fost, zăgaz, spărturilor. De-asemeni, nu ați încercat, Cu zid, să fi înconjurat Voi, casele lui Israel, Ca să rămâneți tari, astfel, În mijlocul războiului, Când este ziua Domnului.
Aceasta-i ziua Domnului! Aceasta e ziua Celui Care e Domnul tuturor Și Dumnezeu al oștilor. Este o zi de răzbunare, Pentru că este vremea-n care El se răzbună pe cei răi Ce se vădesc vrăjmași ai Săi. Carne mănâncă sabia Și sânge, din belșug, bea ea. Bea sângele vrăjmașilor, Pentru că Domnul oștilor Are a face judecată Țării în miazănoapte-aflată, La apa Eufratului, Pe malurile râului. Este o zi deosebită, De judecată rânduită.
Întreaga țară e mâhnită Și de puteri este sleită. Locuitorii ei tânjesc. Fără putere se vădesc Toți dregătorii ei cei cari, Peste popor, sunt puși mai mari.
Iată că ziua Domnului Lovește a pământului Față. E ziua de mânie! Nu mai e milă, doar urgie Aprinsă. Este un foc viu, Cari va preface-ntr-un pustiu Pământul, nimicind astfel Toți păcătoșii de pe el.
Tu mântuiești poporul care Smerit este, sub mâna-Ți tare. Când Îți îndrepți, către pământ, Privirea Ta, cei mândri sânt La locul lor aduși, căci iată, Cu toți sunt scoborâți, de-ndată.
„De ce, timpul de judecată Nu e păzit și nu-i lăsată Putința celor care-L știu Pe Dumnezeul nostru viu, Să-I vadă zilele sortite Pentru pedepsele rostite?
Eu n-am o inimă-ngâmfată, Nici – de trufie – încărcată Nu mi-e privirea. Domnul meu – Iată – un simplu om sunt eu. Nu mă ocup de lucruri cari Sunt prea înalte și prea mari.
Vai! Ziua ‘ceea este mare. Cu altă zi, seamăn, mai are? Lovit e Iacov, în obraz, De vremea ‘ceea de necaz. Dar Iacov fi-va izbăvit, Din vremea ‘ceea, negreșit.
De-aceea, Domnul a venit Și-n felu-acesta a vorbit: „Nenorocirea – Mă gândesc – Peste ăst leat s-o repezesc. De-aceasta, nu se va putea Să se ferească nimenea. Necazul când are să vină, Nimeni nu va putea să-și țină Sus capul, căci vremile-acele Au să se-arate foarte rele.
Când acea zi o să sosească, Nu are să mai trebuiască, Obrazul să îți fi roșit Pentru ceea ce-ai făptuit, Pentru păcatul tău știut Cari împotrivă-Mi l-ai făcut. Atuncea, din mijlocul tău, Voi scoate tot ce este rău. Trufașii fi-vor scoși afară Și n-ai să te mai îngâmfi iară, În clipa-n care ai tăi sânt Aflați pe muntele Meu sfânt!
Și astfel, cei care mici sânt, Puși au să fie la pământ. Vor fi smeriți aceia cari Se dovedesc a fi mai mari. Privirile trufașe – toate – În acel timp, vor fi plecate.
Dar după ce-o să împlinească Domnul, toată lucrare Lui, Pe muntele Sionului – Și la Ierusalim, la fel – Are a-l pedepsi pe cel Care se află așezat Peste Asiria-mpărat, Pentru trufia lui cea mare Și pentru a lui îngâmfare,
Iată că Domnul cari mereu E al oștirii Dumnezeu, Taie-acum crengi, plin de putere. Cei mari sortiți sunt la tăiere, Iar cei înalți și semețiți Ajuns-au, la pământ, trântiți.
Domnul a zis: „Iată, voiesc – Lumea – ca să o pedepsesc, Căci plină e de răutate, Iar pe cei răi pentru păcate, Pentru nelegiuirea lor. Voi face ca trufașilor Să le-nceteze semeția. Iată, voi spulbera mândria Asupritorilor, de-ndat’!
Ajuns-a moștenirea Mea, A fi, acum, ca pasărea De pradă, ce-i împestrițată Și care e înconjurată De alte păsări, tot de pradă, Ce o așteaptă ca să cadă?” „Mergeți pe câmpuri, să strigați Și fiarele să le-adunați! Să vină dar, aici, la noi, Ca să mănânce mai apoi!”
„Așa vorbește Dumnezeu: „Astfel voi nimici și Eu, Mândria cea nespus de mare – Mândria făr-asemănare – Ce e-n Ierusalim aflată, Precum și-n Iuda, totodată.