Cirezi de vite-au să se-așeze Și în cetate-au să-nnopteze. Acoperișul stâlpilor Va fi locul aricilor Și-al pelicanilor. Vor sta Acolo și vor înnopta. În cadrele ferestrelor Se-aude doar țipătul lor. Nu va mai fi vreo căptușeală De cedru, ci – fără-ndoială – Doar pustiirea va avea, Pe praguri, loc unde să stea.
Apoi, alt înger a venit – Al doilea – și a cuvântat: „Iată, acuma a picat Cetatea Babilon, cea care A adăpat pe fiecare, Din neamurile care sânt Pe fața-ntregului pământ, Cu vinul ei – vinul mâniei Și-asemenea, și al curviei!”
Asupra casei tale, Eu, Nenorociri, trimit mereu: Voi nimici pe orișicine De ale tale case ține, Fie că rob se află el, Ori liber e în Israel. Voi mătura casa pe care Ieroboam, acum, o are, Cum murdăria-i măturată, Până când o să piară toată.
El a strigat, cu glasu-i tare: „Căzut-a Babilonul mare! Lăcaș, al dracilor, e el, Și închisoare e, astfel, A duhurilor necurate, A păsărilor întinate, Precum și-a păsărilor care Urâte sunt, la-nfățișare.
Peste Ierusalim, voiesc, Frânghia să o azvârlesc, Cum în Samaria-am făcut Și de asemeni, s-a văzut Că a pățit casa pe care, Ahab – fostu-mpărat – o are. Ierusalimul o să fie La fel ca și o farfurie, Cari după ce e curățată, Cu gura-n jos e așezată.
Nimeni nu va mai sta în el, Căci locuit n-o să mai fie. Arabul nu are să vie Să își întindă cortul lui, La poarta Babilonului. Păstorii n-au să se oprească Cu turmele, să poposească Înălțând țarcuri pentru ele, Pe lângă zidurile-acele.
Către pustia mării, iată, E prorocia îndreptată. Precum pornește-o vijelie Din miazăzi, are să vie Și el, din țara-nfricoșată, Trecând pustia neumblată.
Un neam, din miazănoapte, vine Și împotriva lui se ține. El are să îi pustiască Țara și-o să i-o nimicească, Încât – în urmă – nimenea N-o să mai poată sta în ea: Nici oameni nu au să mai fie, Nici dobitoace n-au să vie, Căci va fugi orice suflare Din țară, căutând scăpare.”
„Din toate părțile veniți Și-n Babilon vă repeziți! Deschideți ale lui grânare, Mormane mari, să faceți, care Vor fi ca snopii, iar apoi Le nimiciți, pe toate, voi! Să nimiciți dar, totul, până, Nimic din el, n-o să rămână!
Și-apoi să zici în acest fel: „Mărite Doamne, Tu ești Cel Care a spus că, negreșit, Acest loc fi-va nimicit Și că aicea, nimenea Nu va veni ca să mai stea. Nu vor mai sta în acest loc – Nicicând – nici om, nici dobitoc, Căci un pustiu are să fie, De-acum și până-n veșnicie.”