Atuncea, toți vitejii cari Puternici se vădeau și mari Au să vorbească tuturor – În locuința morților – De el și de cei ce erau În jurul lui și-l sprijineau, Zicând așa: „Sunt doborâți Și iată că sunt pogorâți! Lângă cei cari sunt arătați Că, împrejur, nu sunt tăiați, Ajuns-au să se culce ei, Pradă fiind dați, sabiei!
Mai mult, nu este pomenit Cel înțelept, decât vorbit, Nebunul e. Va fi uitat – Dacă nu chiar când a plecat – Atunci, în ziua următoare. Și-apoi și înțeleptul moare
Atunci în groapă te pogor, Cu toți aceia care mor Și te voi duce – bunăoară – La oamenii de-odinioară. În al adâncului pământ – Unde singurătăți doar sânt, Ce dăinuie o veșnicie – Și al tău loc are să fie, Ca să nu mai fi construită, Să nu ajungi iar locuită Și-astfel, nicicând să nu mai fii În țara celor ce sunt vii.