Atuncea, ale mele oase Au să întrebe, bucuroase: „O Doamne, spune oare cine Mai poate fi la fel ca Tine, Să-l scape pe nenorocit, De unul care s-a vădit A fi mai tare decât el? Cine mai poate face-astfel? Cine mai poate-aduce oare – Pentru un om sărac – scăpare? Și cine oare-l izbăvește De-acela cari îl jefuiește?”
Dar îl ridică, negreșit, Pe-acela care e lipsit; Pe nevoiaș îl izbăvește, Iar al său neam îl înmulțește Încât ajungea-a fi apoi, Asemeni turmelor de oi.
Tu, rugăciunile rostite De cei aflați în suferință, Le-asculți mereu, cu-ngăduință. Din cerul Tău, spre ei, privești Și-n inimă îi întărești. Îți pleci urechea către ei,
Dar Tu vezi tot, căci Tu privești Necazurile, suferința, Și doar Tu, Doamne, ai putința Să iei în mâini pricina lor. Tu ești nădejdea tuturor. În Tine, cel ce s-a vădit Precum că e nenorocit, Și-a pus toată nădejdea lui. De-asemenea, orfanului, Mereu îi dai sprijinul Tău.
Cel care fost-a împărat În Babilon – fiind chemat Drept Nebucadențar – trimise Porunci în Iuda, prin cari zise Către Nebuzardan, cel care, Peste străjeri era mai mare:
Lucrul acesta I-a plăcut Lui Dumnezeu și a făcut Ca Daniel să dobândească Bunăvoință și să crească Apoi, în ochii celui care E peste fameni pus mai mare.