Căci ei păzesc, necontenit, Ceea ce Omri-a rânduit, Lucrând precum acei pe care Ahab în casa lui îi are, Umblând pe calea tuturor, Ținându-se de sfatul lor. De-aceea – trebuie să știi – De pomină te fac să fii. Cei cari au să te locuiască, Batjocuri au să înghițească, Purtând ocara cea pe care Sărmanul Meu popor o are.”
Ei, însă, nu au ascultat, Iar cel ce-n rătăcire-i trase, S-a dovedit a fi Manase, Care mai mult rău a făcut Decât cel care s-a văzut Că neamurile îl făceau, Pe când în țară locuiau. De-aceea, Domnul – mâniat – În țară, nu le-a mai lăsat Și-n locul lor ajunse-astfel Să stea poporul Israel.
Decât o armă de război, Înțelepciunea, să știți voi Că, mult mai mult se prețuiește. Însă mult bine nimicește Un singur păcătos. Deci stați Mereu atenți și privegheați!
Acela care se vădește Cum că dreptatea n-o iubește Fiind al ei vrăjmaș, gândești Că va domnii? Sau osândești Tu, pe Cel Drept și-Atot Puternic? În fața Lui, nu-i nimeni vrednic!
În strâmtorare. Când dă pace, Cine și ce-ar mai putea face S-o tulbure? De Își ascunde El Fața, cine va pătrunde Până la El, spre a-L vedea? Puterea Lui e-asemenea De-I stă în față un popor Sau doar un singur muritor.