7 Oameni-aceia au ieșit Și pe cei doi, i-au urmărit, Mergând pe firul drumului, Spre apele Iordanului, Iar porțile de la cetate Au fost, pe dată, încuiate.
„Urmați-mă, căci – negreșit – Iată că vremea a sosit, În care, Dumnezeu ne-a dat, Pe Moabiți și i-a lăsat În mâna noastră!” Ei s-au dus Și stăpânire-atunci au pus, Pe toate vadurile care Apa Iordanului le are În țarina Moabului. În felu-acesta, nimănui Nu-i mai fusese-ngăduit, Să treacă râul. Au lovit
„Am fost la temniță și, iată Că am găsit-o încuiată, Iar ceata păzitorilor Ședea-naintea ușilor. Noi, ușile-am desferecat Și înlăuntru am intrat; Însă, pe nimeni, n-am găsit.”
Bărbații din Galaad s-au dus Și stăpânire ei au pus, Pe toate vadurile care Apa Iordanului le are. Când vreun fugar care venea Din Efraim, se-apropia Zicând: „Lăsați-mă să plec! Vreau, peste apă, ca să trec!”, Ei îi spuneau: „Am vrea să știm: Nu ești, cumva, din Efraim?” Când omul nu recunoștea, În nici un fel, și „Nu!”, zicea,
Acuma, nu mai sunt la mine, Pentru că noaptea – știți prea bine – Poarta se-nchide. La apus, Ei au plecat. Unde s-au dus, Nu pot să știu. Dar să porniți, Degrabă, ca să-i urmăriți, Căci negreșit o să-i aflați.”