14 „Veste, Egiptului să-i dați! Către Migdol să mai strigați! În Nof, apoi, să mai vestiți Și în Tahpanes să vorbiți! Ziceți așa: „Te pregătește, Pentru că sabia pândește Și vine! Ascuțișul său Înghite vieți, în jurul tău!
14 „Anunțați în Egipt și vestiți în Migdol. Vestiți și în Nof și în Tapanhes și spuneți: «Ridică-te și pregătește-te, căci sabia îi devorează pe cei din jurul vostru».
14 „Anunță în Egipt și proclamă în Migdol. Anunță și în Nof, și în Tahpanhes; și spune-le: «Ridicați-vă și pregătiți-vă; pentru că sabia îi devorează pe cei din jurul vostru.»
14 „Faceți cunoscut în Egipt, faceți să se audă în Migdól, faceți să se audă în Nof și în Tahpanhés! Spuneți: «Prezintă-te și pregătește-te, pentru că sabia devorează împrejurimile tale!».
14 „Dați de știre în Egipt, dați de veste la Migdol și vestiți la Nof și la Tahpanes! Ziceți: ‘Scoală-te, pregătește-te, căci sabia mănâncă în jurul tău!’
14 Spuneți în Egipt și dați de știre în Migdol și dați de știre în Nof și în Taphanes. Ziceți: Înșiră‐te și pregătește‐te, căci sabia a mâncat împrejurul tău.
Aceasta-i ziua Domnului! Aceasta e ziua Celui Care e Domnul tuturor Și Dumnezeu al oștilor. Este o zi de răzbunare, Pentru că este vremea-n care El se răzbună pe cei răi Ce se vădesc vrăjmași ai Săi. Carne mănâncă sabia Și sânge, din belșug, bea ea. Bea sângele vrăjmașilor, Pentru că Domnul oștilor Are a face judecată Țării în miazănoapte-aflată, La apa Eufratului, Pe malurile râului. Este o zi deosebită, De judecată rânduită.
Iată cuvântul cel de sus, Ce-a fost prin Ieremia spus, Pentru-al Iudeilor popor, Din țara Egiptenilor. Acel popor s-a așezat Într-un ținut „Migdol” chemat; Și la Tahpanes a venit; La Nof, el a mai locuit Și-n țara care se vădea Precum că „Patros” se numea.
„Ascultă și ia seama bine! Mare necaz am Eu, pe tine!” – A zis, cu glas răsunător, Cel care-i Domn al oștilor. „În fum am să prefac apoi, Carele tale de război Și pradă îi dau sabiei, Pe ai tăi mândri pui de lei. Prada, în țară adunată, Am să ți-o spulber dintr-odată, Iar glasul solilor tăi mulți, Nicicând nu ai să-l mai asculți.”
„Degeaba Eu M-am repezit Și pe-ai voști’ fii i-am pedepsit, Căci nimenea, mustrarea Mea, N-a vrut, în seamă, să o ia. Sabia voastră i-a mâncat Pe-ai voști’ proroci, neîncetat, Ca și un leu nimicitor, Picat asupra prăzilor.
Peste-nălțimile aflate Acuma în pustietate, Pustiitorii lanț se țin Și valuri, valuri – iată-i – vin, Căci țara-ntreagă e mâncată De sabia înfuriată A Domnului, precum Îi place, Și nimeni nu-i lăsat în pace.
Plină de sânge-i sabia, Pe care Domnul o avea. Tăișul ei, ce strălucește, Uns cu grăsime se vădește. Grăsimile berbecilor – Aflate pe rărunchii lor Au uns tăișul sabiei – Pe care sângele – de miei Și cel de țapi – o colorează În roșu, parcă scânteiază. Domnul, un mare praznic, ține – Cu jertfe și la Boțra vine Căci în Edom, în timpu-acel, Pornit-a marele măcel.
Asirianul va cădea, Căci îl ucide sabia, Dar nu sabia omului Va tăbărî asupra lui. De sabie e urmărit Și o să fugă îngrozit. Tinerii lui, aceia cari Se dovedesc războinici tari, Vor fi – atuncea – biruiți Și au să fie înrobiți.
Ioab a fost, apoi, chemat, De Abner, care-a cuvântat: „Oare, mereu, va sfâșia, Nesățioasă, sabia? De ce nu poți pricepe dar, Că la sfârșit, va fi amar? Când oare, o să încetați, Să-i urmăriți pe-ai voștri frați?”
„Du-te și spune, negreșit, Copiilor lui Israel, Să meargă spre locul acel, Numit Pi-Hahirot. Deci voi Vă veți întoarce înapoi Și o să faceți un ocol, Căci locul e între Migdol Și mare, iar în fața lui, E Bal-Țefon. Poporului, Să-i spui cum că o să porniți Și-acolo o să poposiți.
De a Mea sabie-ascuțită, Le va fi carnea, înghițită. Săgețile ce le trimit – Cu care îi voi fi lovit – De sângele morților lor Precum și de al prinșilor – Din capetele de fruntași Ai celor care-Mi sunt vrăjmași – Vor fi cuprinse de beție, Căci din belșug, el o să fie.
Cei ce-n Țoan au stăpânit, Cu toții au înnebunit, Iar cei din Nof – fără-ndoială – În tot ceea ce spun, se-nșală. De-asemenea, aceia cari Sunt peste seminții mai mari – Condușii fiind de a lor fire – Duc tot Egiptu-n rătăcire.
Spre țara Egiptenilor Și împotriva oștilor Lui Neco, cel care, pe tron, Era-n Egipt drept Faraon Și oștile și-a așezat La Carchemiș, la Eufrat; Iar Nebucadențar, cel care, Era în Babilon mai mare, L-a-nvins, când Ioiachim făcea Ani patru de când stăpânea În Iuda ca și împărat, Căci la domnie l-a urmat Pe tatăl său cari se numea – Precum se știe – Iosia.
„Tu, fiu al omului, vorbește Și-n felu-acesta prorocește: „Așa a zis Cel cari mereu, E Domn, precum și Dumnezeu, Despre copiii cei pe care, Amon, urmași, în lume-i are, Precum și despre-a lor ocară: „Scoasă e sabia, afară Și de măcel e pregătită. De nimicire-i lustruită. E pregătită să lovească Și trebuie să strălucească!
Așa a zis Cel cari, mereu, E Domn, precum și Dumnezeu: „Pe idoli am să-i nimicesc Și-apoi din Nof am să stârpesc Toate-ale lui chipuri cioplite Care deșarte sunt vădite. Iată că nu o să mai fie Vreun voievod care să vie Din al Egiptului ținut. Egiptu-ntreg va fi umplut De groaza ce o răspândesc.
Ei, ca să plece, s-au grăbit, Căci pustiirea a venit. Egiptul are să-i adune; Mofu-n morminte îi va pune. Ce au mai scump – argintul lor – Drept pradă mărăcinilor, Cădea-va. Crește-vor doar spini – În cortul lor – și mărăcini.