25 Au stăruit, atunci, în van, Ghemaria, cu Elnatan Și cu Delaia, la-mpărat. El, însă, nu i-a ascultat Ci s-a înfuriat, pe loc, Și-a aruncat cartea, în foc.
Apoi, acasă la-mpărat, În mare grabă, a plecat. Într-o odaie anumită Cari pentru scris e folosită De logofăt, el a intrat. Atunci – acolo – s-au aflat O parte dintre-aceia cari Peste popor erau mai mari. Fusese Elișama care, Rangul de logofăt, îl are; Apoi, fusese și Delaia Care-i feciorul lui Șemaia, Al lui Acbor fiu – Elnatan – Ghemaria al lui Șafan Și-apoi fiul lui Hanania Cari se chemase Zedechia.
Sângele lui, să nu-l vărsați! Mai bine să îl aruncați În astă groapă, din pustie!” Ruben avea de gând să vie, Să-l ia din groapă mai apoi, Spre-a-l duce-acasă, înapoi.
Le-a spus dar: „Am păcătuit, Căci sângele nevinovat, Eu L-am vândut!” Ei s-au uitat, La Iuda, batjocoritor. Râzând, i-au spus zeflemitor: „Ce ne spui nouă? Treaba ta! Pleacă, și-n cale, nu ne sta!”
Când Ioiachim a prins de veste Că Urie, în Egipt, este, Pe Elnatan – pe-acela care, Părinte, pe Acbor, îl are – Trimisu-l-a pe urma lui. Slujbași de-ai împăratului L-au însoțit în drumu-acel.
Poporul și al lui sobor De căpitani, prorocilor Și preoților, le-au vorbit: „Omul acesta, negreșit, Nu se arată vinovat Încât să fie morții, dat. În Numele Celui pe care, Drept Domn și Dumnezeu Îl are Al nostru neam, el ne-a vorbit. Deci nu trebuie pedepsit!”
La Casa Domnului erau Cu toții strânși, când a venit Baruc acolo și-a citit Cuvintele lui Ieremia. El se suise în chilia Aflată-n curtea cea pe care, Sus, Casa Domnului o are, Lângă intrarea străjuită De noua poartă construită. Chilia ‘ceea se vădea A fi a lui Ghemaria, A logofătului cel care, Părinte, pe Șafan, îl are.