5 „Dar oare, El, a Lui mânie, Are s-o țină pe vecie? Mă va lovi cu ea, într-una, Păstrând-o pentru totdeauna?” Deși în ăst fel ai vorbit, Nelegiuiri ai săvârșit. Aceste lucruri l-ai făcut, Mereu, atât cât ai putut!”
5 Oare Își va menține El mânia pentru totdeauna? O va păstra El permanent?› Acestea au fost cuvintele tale – în timp ce comiți din ce în ce mai multe fapte rele!’»”
Mâinile lor s-au îndreptat Doar către rău, neîncetat. Cârmuitorul, daruri, vrea. Judecătorul, plată, ia. Cel care mare se vădește, Pe față spune ce dorește, Căci el cere, cu lăcomie, Ce plată vrea, dată să-i fie. Astfel, cu toți merg mână-n mână, De la cârmuitor și până La ultimul slujbaș cel care Drept rangul cel mai mic îl are.
Spre miazănoapte te pornește Și-aste cuvinte le rostește: „Necredincioaso Israel Întoarce-te dar, la Acel Care îți este Domn, mereu.” Domnul a zis: „Iată că Eu Sunt milostiv și-a Mea mânie Nu o să țină pe vecie.
Nu vreau să mustru pe vecie Și nici o veșnică mânie Nu-Mi place și nu vreau să țin, Când înainte-Mi, în leșin, Cad suflete și-asemenea, Duhuri pe care mâna Mea – Precum se știe – le-a făcut, În vremurile de-nceput.
Cei ce-n Ierusalim au casă, Oare de ce, mereu, se lasă – Purtați numai de a lor fire – În necurmată rătăcire?” „De ce stăruie fiecare, În înșelătorie, oare?” „De ce nu vor ca înapoi, La Dumnezeu, să vină-apoi?”
Căci Eu sunt cu luare-aminte Și-aud dar, ale lor cuvinte. Cum trebuie, ei nu vorbesc, Iar când fac rău, nu se căiesc. Nimănui, rău, nu i-a părut Și nu se-ntreabă: „Ce-am făcut?” Nu sunt, deloc, neliniștiți, Ci își încep, nestingheriți, Necontenita alergare, Asemenea calului care Se-aruncă-n luptă, ne-ncetat.