24 Idolii, însă, au mâncat Tot ce-au muncit și-au adunat Părinții noști’: au mâncat boi, Au mâncat turmele de oi, Au mâncat floarea fiilor Precum și a fiicelor lor.
Pe Israel, când l-am găsit, Putea a fi asemuit Cu strugurii cei din pustie. Părinții lui păreau să fie Roada dintâi ce o s-apară, Pe un smochin, în primăvară. Dar iată că al lor popor S-a îndreptat spre Bal-Peor – Către acel idol scârbos – Și urâcioși, neîndoios, Ajuns-au precum s-a vădit Și cel pe care l-au iubit.
El însuși fi-va dăruit, Aceluia cari, așezat, Este-n Asiria-mpărat Și care, drept Iareb, se cheamă. Pe Efraim, de bună seamă, Rușinea are să-l cuprindă. Rușinea are să se-ntindă Și peste-ntregul Israel, Căruia îi va fi, astfel, Rușine de tot ce-a făcut Și de ce planuri a avut.
N-a cunoscut că Eu eram Acela cari, grâu, îi dădeam; Must, de la Mine-a căpătat, Iar untdelemn tot Eu i-am dat. Cu toate-acestea, am văzut Că aurul ce l-a avut Și-argintul pa cari i l-am dat, Lui Bal, în urmă, le-nchinat.
Ca de trecut să-ți amintești, Să-ți închizi gura, să roșești Cuprinsă de rușinea ta Atunci când Eu îți voi ierta Toate pe câte le-ai făcut, Păcatele ce le-ai avut. Așa va fi, cum am zis Eu, Care sunt Domnul Dumnezeu,”
Atunci, ai să-ți aduci aminte, Cum te-ai purtat Tu, înainte, Și te vei umple de rușine, Când ai să le primești, la tine, Pe ale tale surori, cari Sunt și mai mici, dar și mai mari. Pe-acestea, ți le voi da Eu, Dar nu pe legământul Meu, Pentru că nu pe-al lui temei, La tine, tu ai să le iei.
Câte cetăți, azi, Iuda are, Atât de mulți sunt și cei care Se cheamă dumnezei și sânt În Iuda, pe al său pământ. Sunt în Ierusalim altare, Atâtea câte uliți are Și toate fost-au ridicate, La idoli spre a fi-nchinate, Să poată lumea să se ducă, Tămâie, Baalilor, s-aducă.”
„Doar sforăitul cailor Se-aude amenințător, De către Dan și ne-ncetat Răsună al lor nechezat. Întreaga țară se arată De spaimă-a fi cutremurată. Iată că vin aceia care, Țara o-nghit cu tot ce are. Cetățile le înghițesc, Cu toți cei ce le locuiesc.”
„Din tinerețe, ți-am vorbit, Când vremuri bune ai trăit. Credeai că au să țină mult Și îți ziceai: „Nu pot s-ascult!” Din tinerețe te-ai purtat Așa, și nu M-ai ascultat.
„Domnul oștirilor – Acel Ce-i Dumnezeu în Israel – Așa a zis: „De ce vreți voi, Ca să vă faceți rău apoi, Neluând seama la porunci, Pierind bărbați, femei și prunci? De ce dar, din a voastră viță, Să piară orice rămășiță?
Apoi, tot lor le-ai închinat Pâinea pe care o aveai Căci de la Mine o primeai. Și untdelemn le-ai dăruit. Mierea cu care te-am hrănit În fața lor, de-asemenea, Dusă ajunse-a fi și ea. Tot ceea ce le-ai dăruit, Precum tămâia te-ai gândit Să fie, căci miros plăcut Prin ele să le faci, ai vrut. Așa ai procedat, mereu!” – A zis Cel care-i Dumnezeu.
„N-a fost destul câte-ai făcut, Căci pruncii ce Mi i-ai născut, Jertfă i-ai dat, chipurilor Spre a sluji drept hrană, lor? N-a fost destul cât ai curvit,