De-aceea, Domnul a venit Și-n felu-acesta a vorbit, De Ioiachim, cel așezat În Iuda ca și împărat: „Nici unul din urmașii lui – Din fiii împăratului – Nicicând puși nu au să mai fie Pe scaunul cel de domnie Care e al lui David. Iată, Ce soartă cruntă se arată Pentru-al lui Iuda împărat: Trupul său mort va fi lăsat În a căldurii zi să stea, Iar noaptea frigu-l va tăia.
Din astă pricină, tu ești Bun ca să mergi și să citești Cuvintele pe cari le-ai scris, Așa după cum Domnu-a zis. Citește-le poporului Care, la Casa Domnului, În ziua postului se-adună, Căci au să fie împreună Mulți din cetățile pe care Țara lui Iuda-n ea le are.
Asupra lor, am pregătite Nenorociri mari a trimite. Nenorocirile acele, În număr, patru vor fi ele. Îi va ucide sabia, Și câinii îi vor sfâșia; Iar păsările cerului – Cu fiarele pământului – Au să-i mănânce, căci voiesc – În acest fel – să-i nimicesc.
Pe vremea lui, se potrivea Că Nebucadențar domnea, La Babilon, ca împărat. El, la război, s-a ridicat, Contra lui Ioiachim – cel care Era în Iuda cel mai mare – Și l-a învins pe împărat; Apoi, cu lanțuri, l-a legat Și rob la Babilon l-a dus. Lanțul în care a fost pus Se dovedea – de bună seamă – Că făcut este din aramă.
Să facă precum a dorit Iehu. Dar slujitori-acei N-au mai găsit, din trupul ei, Decât palmele mâinilor, O parte a picioarelor, Precum și țeasta capului.
Asupra casei tale, Eu, Nenorociri, trimit mereu: Voi nimici pe orișicine De ale tale case ține, Fie că rob se află el, Ori liber e în Israel. Voi mătura casa pe care Ieroboam, acum, o are, Cum murdăria-i măturată, Până când o să piară toată.
Când Ioiachim, la tron, venea, Ani douăzeci și cinci făcea, Iar la Ierusalim a stat, Ani unsprezece, ca-mpărat. Zebuda fost-a a lui mamă. Pedaia, tatăl ei se cheamă Și de la Ruma, a venit.
Când Ioiachim a adormit, A fost și el adăugat La neamul său. L-au îngropat Și-apoi, în urmă-i, la domnie, Al său fiu a urmat să vie, Cari, Ioiachin, a fost chemat.
Chiar dacă mult omul trăiește Și-o sută de copii va crește – Oricât în zile ar spori Și-averea i se va mări – Dacă din ce a adunat, Sufletu-i nu s-a bucurat Și dacă nici parte nu are Apoi măcar de-o-nmormântare, Atunci este mai fericită O stârpitură prăpădită, Decât e cel cari a trudit;
Oasele lor vor fi luate Și au să fie așezate În fața lunii, soarelui Și a oștirii cerului, În fața căror au slujit, Pe care mult le-au îndrăgit Și-apoi pe care le-au urmat Și căror li s-au închinat. N-au să mai fie adunate Oasele lor, nici îngropate, Fiind lăsate precum sânt, Gunoi s-ajungă, pe pământ.
Da, împotriva lui au stat Popoarele ce s-au aflat În țările ce se vădeau Că împrejurul lui erau. Lațuri, acestea i-au întins Și în a lor groapă l-au prins.