19 Dacă s-a rătăcit, cumva, Din rândul vostru, cineva, Să vină altcineva-ndată, Și-apoi, la cale-adevărată, Să îl aducă, negreșit, Pe cel care s-a rătăcit.
„Deci fraților, dacă, cumva, Are să cadă cineva, Într-o greșeală, vreau ca voi, Cu al blândeții duh apoi, Să știți ca să îl ridicați Și astfel, sprijin, să îi dați – Căci voi nu mai sunteți firești, Ci ați ajuns duhovnicești. Seama să ieie orișicine, La ce îl va privi pe sine, Ca să n-ajungă, la sfârșit – Cumva – să fie ispitit.
„Când al tău frate a greșit Și-n contră-ți a păcătuit, Du-te de-l mustră, dar să fii Singur cu el. Așa să știi, Că dacă fi-vei ascultat, Pe frate’ tău l-ai câștigat.
Eu, pentru tine, M-am rugat, Credința ce ai căpătat, Să nu se piardă, ci ‘napoi – Când vei veni la Domnu-apoi – Să poți ca să îi sprijinești, Pe frați și să îi întărești.”
Atunci, oaia pierdută, iată, De Mine fi-va căutată. Le strâng pe cele rătăcite Și leg rana celei rănite. Pe cele slabe, dintre oi, Am să le întăresc apoi. Pe cele care se vădesc Grase și tari, Eu le păzesc Ca să rămână în putere Și-am să le pasc, precum se cere.”
Dar voi, cari dinainte știți Acestea, vreau să vă păziți Și nu cumva, să vă lăsați Târâți, de toți acești stricați, În rătăcirea lor și-apoi, Tăria, să vi-o pierdeți voi;
Să știi, iubirea banilor E rădăcina relelor. Aceia care i-au dorit – Iată – acum, s-au rătăcit De la credință și-au ajuns Că, multe chinuri, i-au străpuns.
Pe cele slabe, nu gândiți Că trebuie să le-ntăriți. Pe cea bolnavă, nu cătați – Deloc – ca să o vindecați. Pe oaia rătăcită, voi Nu o aduceți înapoi. Pe oaia care s-a pierdut, S-o căutați, voi n-ați mai vrut, Iar oile le stăpâniți Cu-asprime și le asupriți!
Pe-al meu popor îl asupresc Niște copii și-l stăpânesc Niște femei. Popor al meu, Cârmuitorii tăi, mereu, Te duc în rătăcire mare Și pustiesc a ta cărare!
Despre aceasta, ne-au vorbit Unii, care s-au rătăcit Apoi, în propria știință, Când a fost vorba de credință. Harul, să îl aveți, din plin, În vecii vecilor! Amin.”
O, vai de ei! Luați aminte, Pe ce cărări au apucat: Calea lui Cain, ei au urmat; După Balaam, în rătăcire, S-au lăsat duși, de a lor fire, Prinși de dorința arzătoare, De-a dobândi un câștig mare; Într-o răscoală, au pierit – Ca a lui Core – negreșit!
Dar dacă voi ați adunat Pizmă amară, ne-ncetat, În inimă și, peste voi, Un duh de ceartă stă apoi, De laudă să nu vorbiți, Ca nu cumva voi să mințiți, În contra adevărului.
Pentru că ei, încet, încet, De adevăr, s-au depărtat, Și-n acest fel, au răsturnat Credința unora, când ei, Vorbind cu oamenii acei, Despre-nviere, negreșit, Le-au spus că ea a și venit.
El poate fi-ngăduitor Cu cel care-i neștiutor – Sau cu cel care-i rătăcit – Pentru că și el a simțit, De-atâtea ori, o slăbiciune Cari, stăpânire, pe el, pune.
Lucrul acesta îl știți bine, Dragii mei frați, dar, vreau a ține Minte, un lucru: fiecare Să fie iute-n ascultare; Încet în vorbe să mai fie, Și-apoi, zăbavnic la mânie;