7 Voi clătina neamurile. Am să le iau comorile Care în urmă vor umplea, De slavă, toată Casa Mea” – A cuvântat Acel pe care, Drept Domn al ei oștirea-L are.
7 Voi destabiliza toate națiunile; și comorile tuturor acestor națiuni vor veni și vor umple de glorie această Casă. Iahve, Cel (care este) Omnipotent, vă asigură că așa se va întâmpla!
„Iată dar că trimite-voi Pe al Meu sol care, apoi, Calea are să-Mi pregătească. Deodată are să sosească Domnul, Cel așteptat de voi, Intrând în Templul Său apoi. El este Solul Meu Cel Sfânt, E Solul Cel de legământ, Pe care voi Îl căutați Și Îl doriți și-L așteptați. Iată-L, vine biruitor!” – Zice Domnul oștirilor.
Preoții care se aflau, Atunci, în casă, nu puteau Să facă slujba Domnului, Din pricină că slava Lui Venită-n nor, s-a răspândit Și totul fost-a-nvăluit – Tot ce în casă s-a aflat – În ceața norului lăsat.
În vremea care o să vie, Nicicând, toiagul de domnie, Nu se va-ndepărta de el. La fel va fi și cu acel Toiag de cârmuire, care, El îl va ține la picioare, Până când Șilo se ivește” – Numele Lui se tălmăcește „Mesia”. „De cuvântul Lui, Popoarele pământului – În vremile ce au să vie – Vor asculta, în veșnicie.
Din nou. Cetate-au scotocit, Trei zile-n șir. Când L-au zărit, Copilu-n Templu se găsea Și-n jur, învățători, avea. Atent, în mijlocul lor, sta Și vorba, El le-o asculta. Apoi, le-a pus la fiecare, Din cei prezenți, câte-o-ntrebare.
Mânat de Duh, porni pe jos – Încet – spre poarta Templului. Pătrunse în clădirea lui, Tocmai atunci când au sosit – Voind a fi îndeplinit Tot ce prin Lege li s-a spus – Iosif, Maria și Iisus. Când i-a zărit el, pe cei trei, În grabă, s-a-ndreptat spre ei
Dau jos cununa, ne-ndoios! O voi da jos! O voi da jos! Dar acest lucru o să fie Numai atunci când o să vie Cel care are drept la ea Și Îi voi spune să o ia.”
Și turmele Chedarului, La tine, au să se adune. În a ta slujbă își vor pune Berbecii, cei din Nebaiot. Ei Îmi vor fi arderi de tot: Se vor sui pe-al Meu altar, Căci jertfe Îmi vor fi, în dar, Așa precum au fost cerute Spre a putea a-Mi fi plăcute, Făcând ca slava casei Mele Și mai slăvită-a fi, prin ele.
Scriptura, de asemenea, Mai dinainte ne spunea Că Dumnezeu are să poată, Pe Neamuri, ca să le socoată – Tot prin credința arătată – Neprihănite și-astfel, iată Că lui Avram, putea să-i spună, Atunci, această veste bună: „Să știi că neamurile-aflate În lume, binecuvântate Vor fi în tine, ne-ncetat, Căci tu credință-ai arătat.”
Acest Cuvânt S-a întrupat Și-n har și adevăr a stat, Aici – la noi – de-a locuit, Iar noi, cu toții, am privit Slava și măreția Lui – Slavă, asemeni Tatălui, Cari, doar pe El, L-a zămislit.
În fiecare zi, mergea Iisus, la Templu. Mulți veneau Și-nvățătura-I ascultau, Uimiți. Doar preoții cei mari, Bătrânii și-ai lor cărturari, Se sfătuiau, fără-ncetare, Cătând vreun mijloc să-L omoare;
Doamne, mereu Tu ești Acel Ce-i e păstor, lui Israel. De-aceea, Te rugăm fierbinte, Necontenit să iei aminte, Pentru că Tu-l povățuiești Pe Iosif și îl cârmuiești Asemenea turmei de oi. Arată-Te Doamne, apoi, Plin de putere, strălucind, Pe heruvimi doar, călărind!
Preoții care se aflau, Atunci, în Casă, nu puteau Să facă slujba Domnului, Din pricină că slava Lui Venită-n nor, s-a răspândit Și totul fost-a-nvăluit.
Odată, când Iisus vestea, În Templu, Evanghelia Și-mpărtășea, norodului, Cu drag, învățătura Lui, L-au căutat preoții mari, Bătrânii și-ai lor cărturari.
De-acum, voi pune vrăjmășie, Care de-a pururi va să fie, Între femeie și-ntre tine, Pedeapsă ce ți se cuvine! Sămânța ei îți va zdrobi Capul, și nu te va slăbi! Sămânța ta – când va-ncerca – Călcâiul doar i-l va mușca!”
Da, mântuirea Domnului E-aproape de oamenii Lui Care vădesc în orice vreme, Cum că de El știu a se teme, Pentru ca în a noastră țară, Slava să locuiască, iară.
În peșterile cele-adânci, Care-s aflate printre stânci, Și-n crăpăturile pe care Fața pământului le are, Toți oameni au să voiască – Atunci – să se adăpostească, Mânați de frica Domnului Și slava măreției Lui, Căci Domnul are să pornească, Pământul, să îl îngrozească.
Ridică-ți ochii! Te rotește Și împrejurul tău privește! Toți se adună – cum vezi bine – Și-apoi se-ndreaptă către tine! Feciorii tăi, în graba mare, La tine vin, din depărtare. Fiicele tale-s ajutate Căci sunt, pe brațe-apoi, purtate.
De vuietul ce s-a făcut Atuncea când el a căzut, Popoare s-au cutremurat, Pentru că Eu l-am aruncat În locuința morților, Fiind asemenea celor Care în groapă se pogoară. În felu-acesta, bunăoară – Chiar în adâncuri de pământ – Copacii cari în Eden sânt S-au mângâiat – cei mai frumoși, Mai buni și cei mai rămuroși Cari în Liban erau aflați Și cari de ape sunt udați.
„O spun, în a Mea gelozie Și-n focu-aprins de-a Mea mânie: În acea zi, în ceasu-acel, Are să fie-n Israel Mare cutremur. Dintr-odată, Țara va fi cutremurată.
M-a dus la poarta ce-i aflată În miazănoapte așezată, În fața casei Templului. Văzut-am slava Domnului Cum, a Lui Casă, a umplut. Jos, la pământ, eu am căzut
Pe munte-acum, să vă suiți! Aduceți lemne și zidiți Casa! Căci astfel o să-Mi fie Sufletul plin de bucurie! Și-n felu-acesta – negreșit – Atuncea fi-voi proslăvit!”