Cei ce-n Țoan vor stăpâni, Atuncea vor înebuni, Iar sfetnicii cei înțelepți – Cari se vădeau cei mai deștepți, Din slujba Faraonului – Au să își piardă-n fața lui Înțelepciunea arătată Și proști vor fi ei, dintr-odată. „Dar oare, cum de îndrăzniți, Lui Faraon să îi vorbiți Și să îi spuneți mai apoi: „Fii de-nțelepți doar, suntem noi, Venind din vechii împărați Ce-au fost aici încoronați!”?”
Tineri-acei au trebuit, Frumoși să fie – negreșit – Fără cusur și învățați, Cu-nțelepciune înzestrați În orice ramură pe care Știința-acelei vremi o are; De-asemenea, s-a mai cerut, Pricepere să fi avut Și-o minte ageră, cu care Să se vădească-a fi în stare De a sluji la-mpărăție Și lângă împărat să fie. De la ăști tineri, se cerea Ca să învețe scrierea, Precum și limba cea pe care Neamul Haldeilor o are.
În felu-acesta s-a văzut Că Solomon i-a întrecut Pe toți cei care-au fost aflați, În alte țări, ca împărați. El i-a-ntrecut – se poate spune – În bogății și-nțelepciune.
„Ce?”, le-a zis El, iar ei I-au spus: „A fost un om, numit Iisus, Din Nazaret; un proroc mare, În fapte și-n cuvinte tare, Atât în fața Domnului, Precum și a norodului.