12 Când, în Ahaia, Galion Ocârmuia, la unison, Iudeii, toți, s-au răsculat; Pe Pavel, ei l-au înhățat Și l-au târât apoi, pe dată, La scaunul de judecată,
12 În timp ce Galio era guvernator al provinciei Ahaia, iudeii au făcut o coaliție împotriva lui Pavel. Ei l-au determinat să ajungă în sala de judecată,
Când au văzut dorința lui, Ca în Ahaia, imediat, Să plece, l-au îmbărbătat Frații, fiind pe placul lor, Și-ndată, ucenicilor, Le-au scris ca să-l primească bine, Pe-acela care, la ei, vine. Când a ajuns, a ajutat, Prin harul care i-a fost dat, De Dumnezeu, pe toți acei Care-au crezut, căci pe Iudei,
Iudei-atunci s-au mâniat Și, grabnic, au întărâtat Pe toți fruntașii, din cetate; De-asemeni, fură-ntărâtate Femeile cucernice, Cu vază, și puternice. Astfel, cu toții au stârnit Prigoana, și i-au izgonit, Iute, din ale lor hotare Pe Pavel și Barnaba, care
Pe dregător îl însoțea. Paulus Sergius se numea Înaltul dregător. Îndat’ El, pe Barnaba, l-a chemat, Iar când și Saul a venit, Dorința și-a mărturisit S-asculte-al Domnului Cuvânt.
Pentru-adevărul lui Hristos, Cari e în mine, ne-ndoios, Nimeni, să îmi răpească, n-are, Această pricină, cu care, Pe al Ahaiei mare-ntins, Pot să mă laud, înadins!
Știu că aveți bunăvoință, Pentru că ea îmi dă putință, Ca-n Macedonia, apoi, Să mă pot lăuda, cu voi, Că, în Ahaia, negreșit, Totul, de-un an, este sfârșit. Iar râvna voastră, am aflat, Cum că, pe mulți, i-a-mbărbătat.
„Pavel, chemat spre a fi pus, Apostol, în Hristos Iisus – Precum voit-a Dumnezeu – Și Timotei, fratele meu, Către Biserica pe care, Al nostru Dumnezeu o are Pe al Corintului pământ, Și către sfinții care sânt, Pe-acel meleag îndepărtat, Care, Ahaia, e chemat:
Un alt îndemn am, fraților: E cunoscută, tuturor – Mă gândesc eu – casa pe care, Stefana, printre voi, o are. Ea – al Ahaiei, negreșit – Drept cel dintâi rod, s-a vădit, Și-acuma-n slujba sfinților S-a așezat ea, fraților.
Precum că toți ai noștri frați, Din Macedonia – pe care I-au susținut, cu mic cu mare, Cei din Ahaia – au găsit, Că este foarte potrivit, Ca să le dea ajutorare, Săracilor pe care-i are Ierusalimul, printre sfinți.
Adânc, în ochi și i-a vorbit: „La scaunul Cezarului Stau eu, și doar în fața lui, Urmează să fiu judecat. Căci, pe Iudei, eu – niciodat’ – Nu i-am nedreptățit, știi bine.
Când, la Tesalonic, aflară Iudeii, că cei doi intrară În Berea și că au vestit Cuvântul, grabnic, au venit Acolo și, prin vorba lor, Ei, inima noroadelor, S-o tulbure, au încercat.
Din Antiohia, veniră Niște Iudei, cari se grăbiră S-aprindă ura gloatelor, În contra apostolilor. Cu pietre, Pavel fu lovit, Și-apoi, crezând că a murit, L-au scos afară din cetate.
Pe scaunul de judecată, Ședea Pilat, iar sala toată, De-acuzatorii lui Iisus, Era ticsită. Un rob, pus De soața lui Pilat, grăbit, Intră în sală și șoptit – După ce la Pilat s-a dus – Aste cuvinte i le-a spus: „Soția ta așa a zis: „Iată că am avut un vis Și foarte mult m-am frământat! Să n-ai, cu-Acel nevinovat, Nimic de-a face, căci mi-e teamă!”
Iar voi – precum o dovediți – Pe cel sărac, îl înjosiți! Dar nu bogații sunt cei care, Vă asupresc, fără-ncetare? Și nu ei vă târăsc, pe voi, Pe la judecători, apoi?
De-asemenea, să dați de știre, Ca „sănătate” să se spună, Bisericii care se-adună În casa lor. Voiesc, apoi, Lui Epenet, să-i spuneți voi, Din parte-mi, „multă sănătate”; El este prea iubitul frate, Care îmi e de căpătâi, Căci în Hristos, rodul dintâi S-a dovedit – rodul ales – Care-i, din Asia, cules.
Iudeii care n-au crezut, De pizmă-ndată, s-au umplut; În jurul lor, au adunat Mulți oameni și-au întărâtat Cetatea. Toți, la unison, Asupra casei lui Iason, Cu furie, s-au aruncat Și să îi prindă-au încercat, Pe Pavel și pe Sila; dar, Truda lor fost-a în zadar.
Când auzi Pilat, ce-au spus, L-a scos afară, pe Iisus, Și-n jilțul de judecător, S-a așezat, tremurător, În locul care s-a numit, Atunci, cu „Pietre pardosit” – Care, „Gabata”, se numește, De-i tălmăcit în evreiește.
Văzând că cei doi gata sânt De a vorbi cu dregătorul, Furios, Elima „vrăjitorul” – În felu-acesta-i tălmăcit Numele lui – s-a-mpotrivit, Și a-ncercat, cu stăruință, Pe dregător, de la credință, Să îl abată, negreșit.
Pavel, după ce-a făptuit Aceste lucruri, s-a gândit, Ca la Ierusalim, să plece, Urmând, în al său drum, a trece – Întâi – prin Macedonia Și prin Ahaia. Își zicea: „Va trebui, după aceea, Să văd și Roma.” De aceea,
De multe ori, pe când eram Pe drumuri și călătoream, Primejdii multe m-au pândit: Pe râuri, fost-am încolțit, Tâlharii mă pândeau mereu, Vânat am fost, de neamul meu; Păgânii, și ei, m-au gonit; Nici în cetăți, n-am fost ferit; Primejdia mă urmărea Și în pustiu. De-asemenea, Ea m-a găsit chiar și pe mare, Și-apoi, între acei frați care, Drept mincinoși, s-au arătat.
Necontenit, voi ați călcat, Pe urmele ce le-au lăsat Bisericile Celui Sfânt, Care-n Hristos, aflate sânt, Și-au împânzit toată Iudeea. Ați suferit, după aceea, Nenumărate rele-apoi, Pe care, cei de-un neam cu voi, Vi le-au făcut, neîncetat, Precum și ele au răbdat Răul ce li s-a făcut lor Din pricina Iudeilor.
Căci nu ne lasă să vorbim, La Neamuri, să le-mpărtășim Vestea prin care-ntreaga fire Primește-acuma, mântuire. Prin ceea ce au săvârșit, Ei, soarta, și-au pecetluit Și-acuma, îi apasă greu, Mânia, de la Dumnezeu.