19 După ce El a nimicit Șapte popoare, cari erau În calea lor, căci locuiau Chiar în Canaan, al nost’ popor A moștenit pământul lor, Cari, patru veacuri jumătate, Roade le-a dat, îmbelșugate.
„Atuncea când Dumnezeu are Să te aducă-n țara care O să ți-o dea în stăpânire Și-o vei avea de moștenire, Va izgoni, din fața ta, Neamuri care, în ea, vor sta: O să-i gonească pe Hetiți, Pe Ghirgasiți și pe-Amoriți; Apoi, tot neamul Canaanit, Urmat de neamul Ferezit, De al Heviților popor Și de al Iebusiților. Aceste șapte neamuri mari – Puternice și mult mai tari Decât ești tu – vor fi gonite, Din fața ta și nimicite.
Părinții noștri, mai apoi, Sub Iosua, cortu-au luat Cu ei, atunci când au intrat În țara mult făgăduită, Ce-a fost, de Neamuri, stăpânită, Pe care Domnul le-a gonit Din fața lor când au venit. Până la David, cortu-a stat, Aici. David a căpătat
Acestea-s părțile-așadar, Pe cari preotul Eleazar, Cu Iosua – acela care, Pe Nun, ca și părinte-l are – Precum și cu aceia cari Sunt, peste seminții, mai mari, Le-au dat, prin voia sorților, În stăpânire, la popor. Cortu-ntâlnirii s-a aflat La Silo, când au aruncat Sorții în fața Domnului, Pentru-a-mpărți poporului, Țara aceea minunată Care, de Domnul, le-a fost dată.
Iată acuma, locul care, De-a lui Israel adunare A fost luat în stăpânire Ca să îl aibă moștenire, În Canaan. Locul primit, În ăst fel, fost-a împărțit: O parte a primit, în dar, Întâi, preotul Eleazar, Iosua – al lui Nun fecior – Și capii semințiilor Copiilor lui Israel.
Printre aceștia se găsea Sihon, care împărățea În țara Amoriților. A urmat Og cari domnitor Fusese al Basanului. Mai marii Canaanului, De Dumnezeu, au fost loviți Și astfel fost-au nimiciți.
Ai lor feciori intrară-n țară Și-n stăpânire o luară. Tu ai smerit, în fața lor, Poporul Canaaniților. Din țară, fost-au alungați Locuitori și împărați.
Peste Iordan, voi ați trecut, La Ierihon. Cum v-au văzut, Locuitorii s-au unit Și-n contra voastră au pornit. Atuncea, Eu, pe Amoriți, Pe Fereziți și Canaaniți, Cu tot neamul Hetiților, Cu cel al Ghirgasiților, Cu tot poporul Iebusit Și cu întreg neamul Hevit, În mâna voastră i-am lăsat.
Știți că v-am dat în stăpânire – Prin sorți – a voastră moștenire, Ca fiecare seminție Să capete câte-o moșie. Stăpâne-s ale voastre case, Peste popoarele rămase În țara voastră, începând De la Iordan și ajungând Până la mare-n asfințit.
Atuncea el – precum a spus – În fața Domnului s-a dus, La Silo, unde a luat Sorții pe crai i-a aruncat. Pe baza lor, a împărțit Țara întreagă și-a primit Oricare om din Israel, Atunci, o parte, în ăst fel.
Avram, cu Sarai și cu Lot – Cu tot avutul lor cu tot, Cu slugi pe cari le-a câștigat, Cu avuții ce-a adunat Cât locuit-a în Haran – Plecă și-ajunse-n Canaan.
Trei sute-s anii scurși de când, Pe Israel îl afli stând În al Hesbonului ținut – În satele ce le-a avut – La Aroer și-n jurul lui, Pe malurile-Arnonului, Și în cetăți, cât și prin sate Ce lângă ele-au fost aflate. De ce, în tot acest răstimp, Nu l-ați cerut? N-ați avut timp?
Pe ale timpului poteci, Sunt patru sute și optzeci De ani, care s-au perindat De când Israel a scăpat Din a Egiptului robie. Pe al său scaun de domnie, Iată că Solomon ședea – De patru ani – și stăpânea Peste întregul Israel. Atuncea, începuse el – Așa precum avuse-n plan – În luna Ziv, care în an A doua este – să zidească O casă-n cari să locuiască Numele Domnului, mereu, Și-un Templu, pentru Dumnezeu.
Iar pentru ele-n acest ceas, Domnul e Cel care a tras La sorți și-o țară, El le-a dat. Cu frânghia de măsurat, A măsurat-o și-a-mpărțit-o Și-n urmă, lor le-a dăruit-o. Ele stăpâne au să fie În țară, pentru veșnicie.