Biblia Todo Logo
Bib sou entènèt

- Piblisite -




Exodul 20:17 - Biblia în versuri 2014

17 Să nu poftești ce e al său: Să nu poftești la casa lui, Nici la nevasta omului; Să nu poftești la robul său, La roaba lui, la boul său; Măgarul lui, să nu-l poftești Și-asemenea, să nu dorești Vreun lucru care e al său – Care-i al seamănului tău.”

Gade chapit la Kopi


Plis vèsyon

Noua Traducere Românească

17 Să nu poftești casa semenului tău! Să n-o poftești pe soția semenului tău, nici pe slujitorul lui, nici pe slujitoarea lui, nici boul lui, nici măgarul lui și nici vreun alt lucru care este al semenului tău“.

Gade chapit la Kopi

Biblia în Versiune Actualizată 2018

17 Să nu dorești însușirea (într-un mod necinstit a lucrurilor care aparțin) casei semenului tău. Să nu dorești să ai ca soție pe cea care este deja soția semenului tău. Să nu dorești să îți însușești (într-un mod necinstit) sclavul sau sclava lui, boul sau măgarul lui și nici vreun alt lucru care este proprietatea semenului tău!”

Gade chapit la Kopi

Versiunea Biblia Romano-Catolică 2020

17 Să nu poftești casa aproapelui tău; să nu poftești soția aproapelui tău, nici sclavul lui, nici sclava lui, nici boul lui, nici măgarul lui, nici vreun alt lucru care este al aproapelui tău!”.

Gade chapit la Kopi

Biblia sau Sfânta Scriptură cu Trimiteri 1924 Dumitru Cornilescu

17 Să nu poftești casa aproapelui tău; să nu poftești nevasta aproapelui tău, nici robul lui, nici roaba lui, nici boul lui, nici măgarul lui, nici vreun alt lucru care este al aproapelui tău.”

Gade chapit la Kopi

Traducere Literală Cornilescu 1931

17 Să nu poftești casa aproapelui tău; să nu poftești nevasta aproapelui tău, nici robul lui, nici roaba lui, nici boul lui, nici măgarul lui, nici ceva din ce este al aproapelui tău.

Gade chapit la Kopi




Exodul 20:17
41 Referans Kwoze  

Iată, de fapt: „Să nu curvești, Să nu furi și să nu mințești, Să nu poftești”, sau orișicare Altă poruncă Legea are, Într-una singură – firește – Că fiecare se-mplinește; Și-aceasta spune: „Să-ți iubești Aproapele, precum tu ești Iubit, mereu, de către tine.”


Apoi, celor prezenți, le-a spus: „Feriți-vă de lăcomie! Voiesc, acum, ca toți să știe, Că nu stă viața omului, În plinul avuției lui.”


Banii, nicicând, să nu-i iubiți, Ci vreau ca să vă mulțumiți Cu ce aveți, căci El a zis – Iar în Scripturi se află scris – Că „Nicicând, n-am să te las Eu, Ci te voi însoți, mereu. În nici un chip, nu șovăiesc, Și n-am ca să te părăsesc”.


Vreau să omoare fiecare, Toate acele mădulare, Care provin de pe pământ. Aceste mădulare sânt: Patima și necurăția, Pofta cea rea și-apoi, curvia; Urmează lăcomia care Este un fel de închinare, La idoli. Luați seama bine,


Știți bine că nici un curvar, Nici omul care e stricat, Sau cel care este mânat De lăcomia lui cea mare, Nici cine-aduce închinare La idoli, nu poate să fie Moștenitor, la-mpărăție, Alăturea de Dumnezeu Și de Iisus Hristos, mereu.


„Deci, ce vom zice? Nu cumva, Legea aceasta e ceva, Ce se vădește păcătos? Nu! Nicidecum! Căci, ne-ndoios, Întreg păcatul – se-nțelege – L-am cunoscut numai prin Lege. De pildă, iată, am văzut Precum că nu aș fi știut Ce-i pofta, până nu fusese Legea cari, tot mereu, spusese „Să nu poftești!”. Vedeți dar voi,


Iată ce sfat, vă mai dau eu: Curviile, necurăția Și, totodată, lăcomia După avere, să dispară! De-acuma, dați-le afară, Și arătați a fi cuminți, Cum se cuvine unor sfinți.


Dar Eu vă spun: a preacurvit Acela care a poftit Femeile, privind numa’ – A preacurvit, cu inima.


Hoți, sau cu patimi de beție, Ori lacomi și defăimători, Sau hrăpăreți și-asupritori, Să poată ca să moștenească Împărăția cea cerească – Pe care-o are Dumnezeu – Spre a o stăpâni, mereu.


Vai de cel care își va pune Mâna, voind ca să adune Câștigul cel ce s-a vădit Precum că e nelegiuit, Voind s-așeze cuibul său În loc înalt, ferit de rău, În ziua care, peste fire, Aduce-va nenorocire!


Dacă poftesc la un ogor, Îndată pun mâna pe el. De vor o casă, fac la fel. Nu stau pe gânduri: o răpesc, Pentru că ei îl asupresc Pe om; asemeni casa lui Și moștenirea omului.


Ca niște caii bine hrăniți Au nechezat, nestăpâniți, După nevasta cea pe care Cel ce le e aproape-o are.”


Odraslele! Dacă se-arată Că amăgit am fost, vreodată, Eu, de femei, s-au de-i vădit Precum că eu aș fi pândit La ușă, la vecinul meu,


Nu am râvnit nici la arginți Și nici la aurul cuiva. La haine, sau la altceva, Nicicând, eu nu am jinduit.


Moșia ta, de n-o vindeai? Tu crezi, oare, că nu puteai Să faci, numai ceea ce vrei – După-al tău plac – cu prețul ei? În inimă-ți, cum s-a putut, Astfel de gând, de s-a născut? Nu minți pe oameni – îți spun eu! – Ci tu Îl minți pe Dumnezeu!”


Mulți Farisei, ce-L ascultau, Mari iubitori de bani, erau; Ei își băteau joc, de Iisus,


Sau, oare, nu-mi e-ngăduit Să fac ce vreau, cu ce-i al meu? Ori nu cumva, pentru că eu Sunt bun, ești tu, acuma, rău, Căci bolnav este ochiul tău?”


Și iată că ei vin, grămadă, Voind, în față, ca să șeadă, S-asculte ceea ce vorbești. Dar vorbele ce le rostești, Ei nu vor să le împlinească. Doar dulce, știu ca să vorbească, În timp ce inimile lor Se lasă pradă poftelor.


Dar tu n-ai ochi a te uita, Căi iată că inima ta, La lăcomie s-a dedat. Verși sângele nevinovat Și știi numai să asuprești Căci silnicie folosești.


Din pricina păcatului Făcut de lăcomia lui, M-am mâniat și l-am lovit Și supărat, l-am părăsit. Atunci, el cari s-a arătat Drept răzvrătit, netulburat Văzutu-și-a de a lui cale, Cum i-a plăcut inimii sale.


„Acela cari știe, din fire, Să umble în neprihănire, Cari fără vicleșug vorbește, Acela cari nesocotește Orice câștig ce, ne-ndoios, Numai prin stoarcere e scos, Cel care știe, mai apoi, Să-și tragă mâna înapoi, Să nu ia mită niciodată, Cel cu urechea astupată Să n-audă cuvinte scoase De gurile cele setoase De sânge, cel ce înțelege Că trebuie ochii să-și lege Ca astfel răul să nu-l vadă,


Un om e singur, singurel; Un fiu, un frate, după el Nu are. Totuși se trudește Și munca nu i se sfârșește, Iar ochii-i nu s-au săturat De bogății ce-a adunat. Nu se întreabă: „Pentru cine Muncesc, privându-mă pe mine, De tot ce poate fi plăcere?” Astfel, omul acela piere, Iar eu vă spun, cu-nțelepciune: Și-aceasta e deșertăciune.


Mai mult, inima îți păzește: Izvor al vieții-i ea. Gonește


Deschisă inima să-mi fie, Spre-nvățătura minunată – Care de Tine-a fost lăsată – Nu spre câștig! O, Domnul meu,


Cel rău, cu pofta lui cea mare, Se va făli fără-ncetare. Cel răpitor batjocorește Pe Domnul și-L nesocotește.


„Un legământ am încheiat Cu ochii mei și am jurat Că nicicând n-am să mi-i opresc, Când o fecioară-am să zăresc.


Oare de ce n-ai împlinit, Ceea ce El ți-a poruncit? De ce v-ați aruncat apoi, Asupra prăzii de război, Și tu și tot poporul tău? De ce-ați făcut ce este rău, În fața Domnului, astfel?”


În prada de cari aveam știre Că dată e spre nimicire, O mantie, eu am văzut – De la Șinear; ea mi-a plăcut Și am luat-o. Am aflat Argint apoi, și l-am luat – Cam două sute sicli-avea. Am mai găsit, de-asemenea, Și o tăblie minunată, Care, din aur, e lucrată, Iar greutatea ce-o avea, Cincizeci de sicli cântărea. Pe toate-acestea, le-am poftit. Deci le-am luat și le-am dosit, În cortul meu. Ascunse sânt, În al său mijloc, în pământ. Acolo-s lucrurile-acele, Și-argintul este pus sub ele.”


Femeia a mâncat din pom; Și-i dete și la al ei om, Iar el sărmanul, a mușcat, Și iată dar ce a urmat:


Pierzarea e al lor sfârșit, Iar pântecele – negreșit – Le este singur dumnezeu; Rușinea-i slava lor, mereu, Iar gândurile lor le sânt, La lucruri doar, de pe pământ.


În acest fel, turmele lor. De-asemenea, atunci fi-vor Averile, care le au, Tot ale noastre. Acum vreau Să vă îndemn ca să primim Târgul, și să ne încuscrim.”


Și jur: nu îți va fi luat Nimic, ci îți va fi lăsat Totul! Căci eu nu voi avea, Un fir de ață, o curea De-ncalțăminte, de la tine, Să nu poți spune, despre mine „Pe-Avram, eu l-am îmbogățit”. Nimica nu mi-a trebuit,


Să nu poftești ce e al său: Să nu poftești la casa lui, Nici la nevasta omului; Să nu poftești, în gândul tău, Roabă sau rob, ori boul său; Măgarul lui, să nu-l poftești Și-asemenea, să nu dorești Vreun lucru care e al său – Care-i al seamănului tău.”


Chipuri cioplite-n orice loc, Dacă găsești, arde-le-n foc. La aurul și-argintul care, Un chip cioplit, pe el le are, Tu nu trebuie să poftești Ca nu cumva să te trezești Că sunt o cursă, pentru tine. Acestea sunt – ia seama bine – O urâciune-n fața Lui, Adică-n fața Domnului.


Acum, la mine, să priviți Și-n contră-mi să mărturisiți, Aici, în fața Domnului, Precum și-n fața unsului Care-i al Său: cui i-am luat Boul, măgarul său, vreodat’? S-a întâmplat oare, cumva, Ca să apăs pe cineva? Pe cine am năpăstuit? Sau, de la cine am primit Mită, să-nchid ochii apoi? Mărturisiți – acuma – voi, Căci vreau ca să înapoiez Tot ceea ce vă datorez!”


La fel e și cu acel care Merge, împins de pofta lui, Către soața aproapelui. Cel ce pornirea nu-și învinge Și de femeie se atinge, Nu va scăpa nepedepsit.


Swiv nou:

Piblisite


Piblisite