„Domnul te scoate azi, afară. Când vei ajunge-n a ta țară – Care-i a Canaaniților, Heviților, Hetiților, Și-a celor ce sunt Amoriți Și-a celor cari sunt Iebusiți – În locu-acela minunat, Pe care, Domnul a jurat, Părinților, că ți-l dă ție – Țară în cari, precum se știe, Lapte și miere curg mereu, Tu să nu uiți de Dumnezeu, Și să-ți ții slujba viitoare, Atunci când luna următoare, A spicelor, sosi-va iar.
Un legământ a încheiat Domnul, cu-Avram, și-a cuvântat: „Dau țara, seminției tale. Ea se întinde de din vale De Nilul Egiptenilor, Și-atinge unda apelor Marelui fluviu Eufrat. Pământu-acesta minunat, Îl dau pentru al tău popor.
Privește! Eu, cu tine, sânt: Te voi conduce, pe pământ, Încât, oriunde-ai să te-așezi, Voi fi cu tine. Ai să vezi! Te voi aduce înapoi, Căci nu te las, și face-voi Totul, așa cum am promis!”
Adu-Ți aminte de Avram, Isac, Israel și-al lor neam – De robii tăi – și de ce-ai zis Când ai jurat și le-ai promis Spunând aceste vorbe: „Eu, Sămânța, vi-o sporesc mereu, Iar numărul poporului, Precum stelele cerului Va fi. Apoi le va fi dat, Celor ce vă vor fi urmat, Acest ținut, ca să le fie Țară a lor, pentru vecie.”
Dar oare, eu am zămislit Acest popor? Ai socotit Că eu sunt cel ce l-a născut Și de aceea, ai putut Să-mi zici „Să-l poți la sânul tău, Cum poartă doica, pruncul său”, Până în țara cea de vis, Pe care, Domnul a promis, Părinților ăstui popor, Și ai jurat că le-o dai lor?