7 În visul care l-am avut În miez de noapte, am văzut Încă o fiară-ngrozitoare, Grozavă și-nspăimântătoare. Puternică fusese ea Și niște dinți de fier avea. Cu dinți-aceia, ea mânca, Sfărâma prada și călca Ce rămăsese în picioare. Ea era înspăimântătoare. Deosebită s-a vădit De celelalte, negreșit, Pe cari ‘nainte le-am văzut. Ea, zece coarne, a avut.
7 După aceea, în timpul vedeniilor mele de noapte, m-am uitat și iată că era o a patra fiară, înfricoșătoare, înspăimântătoare și foarte puternică. Avea două rânduri mari de dinți de fier, devora, sfărâma și călca resturile în picioare. Era diferită de toate fiarele de mai înainte și avea zece coarne.
7 Atunci, în timpul viziunilor mele nocturne, am privit din nou și am mai observat că era un al patrulea animal sălbatic. El provoca frică, era fioros și avea o foarte mare forță. Cu dinții lui mari de fier, devora și sfărâma. Apoi călca resturile cu picioare lui. Era diferit de toate celelalte animale sălbatice pe care le văzusem înaintea lui; și avea zece coarne.
7 După aceasta, am privit în vedeniile mele de noapte și, iată, o a patra fiară înfricoșătoare, înspăimântătoare și foarte puternică! Avea dinți mari de fier, mânca și sfărâma și călca în picioare ceea ce rămânea. Era diferită de toate fiarele care fuseseră înaintea ei și avea zece coarne.
7 După aceea m-am uitat în vedeniile mele de noapte și iată că era o a patra fiară, nespus de grozav de înspăimântătoare și de puternică; avea niște dinți mari de fier, mânca, sfărâma și călca în picioare ce mai rămânea; era cu totul deosebită de toate fiarele de mai înainte și avea zece coarne.
7 După aceea am privit în vedeniile de noapte și iată o a patra fiară înspăimântătoare, groaznică și foarte tare și avea dinți mari de fier, mânca și zdrumica și rămășița o călca în picioare și ea era deosebită de toate fiarele care au fost înaintea ei și avea zece coarne.
„În urmă, pe nisipul mării, Ședeam, privind în largul zării. Deodat’, din mare, am văzut, O fiară, cum a apărut, Cari, șapte capete, avea. A mai avut, de-asemenea, Și zece coarne așezate, Pe capete; încununate, Fuseseră coarnele-acele; Zece cununi aveau pe ele, Iar după cum am observat, Erau cununi de împărat. Nume de hulă a avut, Pe capete. Cum am văzut –
Din nou, un semn s-a arătat, În ceruri. Iarăși m-am uitat Și, un balaur – roșu, mare, Cu șapte capete, pe care, Șapte cununi de împărat Și zece coarne s-au aflat – A apărut, în fața mea.
Iar cele zece coarne sânt Zece-mpărați, de pe pământ, Cari încă n-au împărățit. Putere, ei vor fi primit, Un ceas, căci au să trebuiască Și ei, apoi, să-mpărățească, Șezând cu fiara împreună.
Dar îngerul m-a întrebat: „De ce te miri? Ia seama bine, Căci eu dezvălui, pentru tine, Taina astei femei, îndată, Și-a fiarei pe cari, așezată, Acum, se află ea, și care, Cu șapte capete, apare, Și zece coarne, ce-au crescut, Pe capete, cum ai văzut.
După aceea, dintr-odată, Până la cer s-a înălțat Și un război el a purtat Cu oștile cerurilor. O parte din oștirea lor, A doborât-o la pământ, Cu stelele cari cu ea sânt Și în picioare le-a călcat.
În visul care mi s-a dat În miez de noapte-n al meu pat, Era un fiu al omului, Venind pe norii cerului. El a înaintat, grăbit, Spre Cel de zile-mbătrânit Și-n fața Lui S-a așezat.
Iată dar, ce-a spus Daniel: „În visul meu, eu am zărit Cum vânturile-au izbucnit. Sunt cele patru vânturi care, Furioase, au suflat pe mare. Aceste izbucniri de vânt, Toate-ale cerurilor sânt.
Fiara a fost, dar nu mai este. Vreau însă, să îți dau de veste, Că din Adânc ea va apare, Ca să se ducă la pierzare. Locuitorii care sânt Pe fața-ntregului pământ – Cari, numele, nu și-au avut, Înscrise, de la început, În cartea vieții – au să fie Mirați atunci când au să știe Că fiara nu mai e și-apoi, Că o să vină înapoi.
Pe-un munte-nalt, eu am fost pus, După ce-am fost acolo dus Prin înălțimile cerești Și viziuni dumnezeiești În locu-acela am avut. Spre miazăzi, eu am văzut Ceva cari, la asemănare, La fel ca o cetate pare.
După aceea – negreșit – Taina i s-a descoperit, Lui Daniel, care-a avut O viziune și-a văzut Tot ceea ce s-a arătat În vis, marelui împărat. Vedenia ce o zărise, În timpul nopții o primise. Atunci L-a binecuvântat Pe Domnul Cel adevărat, Pe Dumnezeul cerului, Precum și al pământului.
Prin coarnele ce s-au săltat În locul cornului știut Că între ochi i-a fost crescut – Dar a fost frânt – sunt arătați, Apoi, alți patru împărați. Ăști împărați ce au să vie, Din neam de Greci, toți, au să fie. Dar după cum se va vedea, Așa puteri, nu vor avea.