7 Atuncea, eu l-am auzit Pe omul cel înveșmântat În strai de in, care a stat, Deasupra apei râului. Către înaltul cerului, El, brațele, și-a ridicat Și-n urmă, omul a jurat Pe-Acela care Se vădește Precum că veșnic viețuiește, Că „timpurile arătate Vor fi trei vremi și jumătate Iar toate lucrurile-aceste – De care voi ați prins de veste – Se vor sfârși când, negreșit, Poprorul sfânt va fi zdrobit Și-a lui putere, nimicită.”
7 Bărbatul îmbrăcat în in, care era deasupra apelor râului, a ridicat mâna dreaptă și mâna stângă spre ceruri și l-am auzit jurând pe Cel Veșnic Viu, astfel: ‒ Va mai fi o vreme, vremuri și o jumătate de vreme! Când puterea poporului sfânt va fi zdrobită de tot, atunci se vor împlini toate aceste lucruri.
7 Bărbatul îmbrăcat în haine de in și care era deasupra apelor râului, a ridicat mâna dreaptă și mâna stângă spre cer. Atunci l-am auzit jurând pe Cel care este etern viu, zicând: „Va mai fi o perioadă, încă două și apoi jumătate de perioadă! Când forța sfântului popor va fi decimată, atunci se vor întâmpla toate aceste lucruri.”
7 Apoi l-am auzit pe omul îmbrăcat în in, care stătea deasupra apelor râului; el și-a ridicat mâna dreaptă și cea stângă spre ceruri și a jurat pe Cel veșnic Viu: „Va fi pentru un timp, timpuri și jumătate. Când se va sfârși zdrobirea puterii poporului celui sfânt, toate acestea se vor termina”.
7 Și am auzit pe omul acela îmbrăcat în haine de in, care stătea deasupra apelor râului; el și-a ridicat spre ceruri mâna dreaptă și mâna stângă și a jurat pe Cel ce trăiește veșnic că vor mai fi o vreme, două vremuri și o jumătate de vreme și că toate aceste lucruri se vor sfârși când puterea poporului sfânt va fi zdrobită de tot.
7 Și am auzit pe bărbatul îmbrăcat în in care era deasupra apelor râului și el și‐a îndreptat dreapta și stânga spre ceruri și a jurat pe cel ce este viu în veac că este pentru o vreme, vremuri și o jumătate; și când se va împlini sfărâmarea puterii poporului sfânt, toate acestea se vor săvârși.
Pe Cel Prea-Nalt, fără-ncetare, Să Îl hulească doar, el are. Sfinții Celui Prea-Nalt, de el, Sunt asupriți în chip și fel. Vremuri și legea, să știți voi Că el le va schimba apoi. Sfinții, atunci, fi-vor luați Și-n ale lui mâini vor fi dați, Mai multe vremi cari, numărate, Vor fi trei vremi și jumătate.
Dar ea avea ca să primească Două aripi – pe cele care Le-a avut vulturul cel mare – Ca să se ducă, în pustie, Hrănită-acolo ca să fie, Exact trei vremi și jumătate. A stat dar, în singurătate, Departe de puterea lui Și de furia șarpelui.
Nu prin puterea ce o are El însuși, o să fie tare; Dar pustiiri de necrezut Va face, cum nu s-au văzut. În toate o să izbutească: Pe cei tari, o să-i nimicească Și va cădea, alături lor, Chiar și poporul sfinților.
Fiara, o gură, a primit, Cu care mari hule-a rostit. A mai primit putere mare, Spre a lucra cu-nverșunare, Căci patruzeci și două sânt Lunile sale, pe pământ, Ca slujba să și-o împlinească.
Femeia-n urmă a fugit, Să se ascundă, în pustie, Pentru a fi, timp de o mie Și două sute și șaizeci De zile-adăpostită. Deci, În locu-anume pregătit De Dumnezeu, ea a venit, Unde – în vremea amintită – A trebuit a fi hrănită.
Din ‘ăst norod, mulți dintre ei, Sub ascuțișul sabiei, Cădea-vor; mulți vor fi luați Ca robi și-apoi, împrăștiați În neamurile câte sânt Aflate pe acest pământ; Cât de Ierusalim? Călcat Va fi de neamuri, ne-ncetat, Până când fi-va împlinită Vremea, pentru străini, menită.
După ce vremea sorocită Ajunse de a fi-mplinită, Eu – Nebucadențar – de-ndat’, Ochii spre cer mi-am ridicat Și-n clipa ‘ceea am simțit Că mințile mi-au revenit. Pe Cel Prea-Nalt L-am lăudat Și-apoi L-am binecuvântat Pe-Acela care Se vădește Că-n vecii vecilor trăiește. El este cel cari peste fire Are întreaga stăpânire, Căci doar a lui împărăție, Din neam în neam, are să ție.
Voi, însă, sunteți socotiți, Drept o aleasă seminție, O-mpărătească preoție; Sunteți un neam de oameni, sfânt, Poporul cari, de pe pământ, Chiar Dumnezeu l-a câștigat, Să fie-al Lui, neîncetat. Mereu, voi trebuie să știți, Ca lumi-ntregi să îi vestiți, De lucrurile minunate, Pe care, să le facă, poate, Acela care v-a chemat, Din hăul cel întunecat – Din bezna cea de spaime plină – La minunata Sa lumină;
De vei jura și-ai să rostești „Viu este Domnul, ne-ncetat!” Și drept te vei fi arătat, Cu adevăru-mpodobit – Precum e cel neprihănit – Atuncea, neamurile toate, În El, sunt binecuvântate Și vor ajunge-n acest fel De-a se făli, apoi, cu El.
Atuncea, ei vor fi chemați „Popor sfânt și Răscumpărați Ai Domnului”; ție-ți vor pune Un nume nou și îți vor spune Că ești „Cetatea căutată, Nepărăsită niciodată”.”
Astfel, deasupra tuturor, Se va-nălța al tău popor. Întâietate vei avea În slavă și de-asemenea, Pe lângă faimă, măreție Urmează ați fi dată ție, Iar între neamuri, pe pământ, Tu ai să fii un popor sfânt Pentru-al tău Domn și Dumnezeu, Așa precum s-a spus mereu.”
„Voi, pentru Domnul, pe pământ Alcătuiți un popor sfânt. Pe-al vostru neam, El l-a ales. Dintre popoare v-a cules Și-apoi, deoparte, ați fost puși Și-n astă țară-ați fost aduși.
Unul din ei a cuvântat Și-a zis către cel îmbrăcat În strai de in și se vădea Deasupra apei că ședea: „Spune-mi oare, cât timp mai este, Până, minunile aceste Au să ajungă la sfârșit?”
Că împăratul cel aflat În miazănoapte așezat, Se va întoarce înapoi, Căci oastea ce-o va strânge-apoi, Va fi mai mare decât cea Ce înainte o avea. Dar după câțiva ani apoi, El va fi gata de război. Cu oastea lui, bine-narmată, O să pornească de îndată, Spre cel ce este așezat În miazăzi, drept împărat.
„Iată, din ale vremii file, Sunt două mii trei sute zile Care vor trece” – zise el – „Sau altfel, despre timpu-acel, Înseamnă că o să vedeți Atâtea seri și dimineți. Abia atuncea, negreșit, Locașul sfânt e curățit!”
„Viu este Domnul, Cel ce poate Să-mi dea – însă nu-mi dă – dreptate. Viu este Cel Atot Puternic, Iar mie – un biet rob netrebnic – Îmi amărește viața. Eu,
Făpturi vii slavă-I înălțau Și mulțumiri îi aduceau, Cu cinste, după cum se cade, Celui care pe scaun șade – Căci El este nemuritor, Domnind în vecii vecilor –
Bătrâni-n jurul Său aflați – Cei care fost-au arătați Că douăzeci și patru sânt – Cădeau cu fața la pământ Și se-nchinau la Acel care E viu, în veci, fără-ncetare. Cununile și le luau Și-n fața Lui, le aruncau,
Apoi, în acest fel le spune: „Așa a zis Cel cari mereu, E Domn precum și Dumnezeu: „Când pe Israel l-am ales Și când pe Iacov l-am cules, În fața lor M-am arătat Când în Egipt ei s-au aflat. După aceea – negreșit – În felu-acesta le-am vorbit Și-am cuvântat: „De-acuma Eu Vă voi fi Domn și Dumnezeu!”
Când ochii mi i-am ridicat Și înainte m-am uitat, Un om, atuncea, am văzut, În față-mi cum a apărut. Straiul pe care l-a purtat Era făcut din in curat, Iar brâul care i-a cuprins Straiul și mijlocul i-a-ncins, Era din aurul pe care Ținutul din Ufaz îl are.
Domnul va face judecată, Cu-al Său popor, curând; dar iată Că, milă, Domnul va avea, De robii Săi, când va vedea Cum că puterea le-a sleit, Când nici rob nu va fi găsit, Dar nici slobod, al Său popor.
Nici n-a sfârșit el de vorbit, Când, din înalt, s-a auzit Un glas puternic, răspicat, Cari în ăst fel a cuvântat: „Află-mpărate că, de-ndată, Împărăția ți-e luată!