44 Al meu popor, fără-ncetare, Neînțelegeri multe are, Însă Tu – Dumnezeul meu – Din ele, m-ai scăpat, mereu. Cârmuitor, tu m-ai păstrat Și-s peste neamuri așezat. Supus, Tu Doamne ai făcut, Să-mi fie-un neam necunoscut.
Iată – într-adevăr – apoi, La Mine, neamuri, chema-voi, Pe care nu le-ai cunoscut, De care – știre – n-ai avut. Popoare, voi chema apoi, Care nu vă cunosc pe voi. La tine, alerga-vor ele, Pentru că neamurile-acele Veni-vor, pentru Dumnezeu, Pentru Cel cari ți-e Domn, mereu. Ele-au să vine pentru Cel Cari Sfânt îi e, lui Israel, Pentru Cel care Se vădește, Pe tine, că te proslăvește.”
Casa lui David a-nfruntat, Casa lui Saul, ne-ncetat. Războiul celor două case, Un timp îndelungat durase. Casa lui David se-ntărea, Iar a lui Saul, doar slăbea.
Prin felu-n care s-a purtat, David, pe loc, a înmuiat Inima-ntregului popor Aflat în Iuda. Tuturor – Atunci – de David, le-au plăcut Și, prin solie, i-au cerut: „Întoarce-te iarăși, la noi. Cu toți ai tăi, vino-napoi.”
În semințiile pe care, Neamul lui Israel le are, Întreg poporul s-a certat: „Iată, al nostru împărat” – Oameni-au zis – „ne-a izbăvit De toți cei ce ne-au prigonit. Pe Filisteni, el i-a bătut Și ne-a scăpat. Toți am văzut Că ne-a ferit de orice rău. Și-acuma, pentru fiul său – Pentru-Absalom – a trebuit, Din țară, ca să fi fugit.
Domul va face, „cap”, să fii Și nicidecum „coadă”, să știi! Întotdeauna, numai sus, Tu vei ajunge a fi pus, Iar jos, nu vei fi pus, defel, Dacă vei asculta de El Și dacă ai să împlinești Poruncile ce le primești,
Din trâmbița ce o avea, Când îngerul al șaptelea A răsunat, am auzit, Glasuri, în cer, care-au rostit: „Împărăția lumii, iată, Acuma chiar, a fost luată, Trecând în mâna Domnului, Precum și a Hristosului Cari este-al Său. În acest fel, În veci, va-mpărăți doar El.”
Isaia tot așa a zis Și-n prorocia lui a scris: „În vremile ce au să vină, Din Iese, crește-o Rădăcină, Ca peste Neamuri să domnească, Iar ele să nădăjduiască În al Său Nume, tot mereu.”
Am s-o sădesc, în timpu-acel, Pe Lo-Ruhama-n astă țară Și îndurare-i arăt iară. Lui Lo-Ami, am să-i zic Eu: „Iată, tu ești poporul Meu!”, Iar el, să Îmi răspundă, are: „Ești Dumnezeul meu, Cel mare!”
Slavă – atuncea – I s-a dat Și o putere-mpărătească, Pentru ca Lui să Îi slujească Popoarele neamurilor, Indiferent de limba lor. Astfel, peste întreaga fire, El a primit o stăpânire Care, veșnică, se arată, Căci nu va pieri, niciodată.
„Gata ca să răspund eram Și să M-arăt, Mă pregăteam, Celor cari nu M-au întrebat Și care nu M-au căutat. „Iată-Mă! Iată-Mă!” – spuneam, Mergând ‘naintea unui neam Cari nu știa cine sunt Eu Și nu chema Numele Meu.
Din ne-nțelegerile care, Mereu, poporul meu le are, Tu ești Acela care poți, Întotdeauna, să mă scoți. Mă pui în fruntea tuturor, Al neamurilor domnitor. Un neam pe cari nu-l cunoșteam, Acuma drept supus îl am
Ea a vorbit poporului – Care-n cetate locuia – Cu-nțelepciunea ce-o avea Și astfel, l-a înduplecat. Capul lui Șeba l-au tăiat Și pe deasupra zidului, L-a aruncat poporului Care cetatea-a-mpresurat. Ioab, atunci, a ridicat Împresurarea și-a pornit, Către Ierusalim, grăbit, Iar cei care erau cu el, Acasă s-au întors, astfel.
Tot Israelul a trimis, Soli, la Hebron, care i-au zis Lui David: „Uită-te la noi Și ai să înțelegi apoi, Că os, din osul tău, suntem, Carne din carnea ta, și-avem Același sânge. Bunăoară,