21 Era mai bine, pentru ei – Deci pentru oamenii acei – Să fi rămas cum s-au născut, Fără ca să fi cunoscut Calea neprihănirii dar, Decât să se întoarcă iar – După ce cale-au cunoscut-o – La starea care au avut-o, Fiind, în ăst fel, lepădată Porunca sfântă, ce-a fost dată.
21 Căci era mai bine pentru ei să nu fi cunoscut calea dreptății, decât să fi cunoscut-o și apoi să se întoarcă de la porunca sfântă care le-a fost încredințată.
21 Ar fi fost mai bine pentru ei să nu fi cunoscut „drumul dreptății”, decât să se întoarcă de la porunca sfântă care le fusese dată după ce l-au cunoscut.
21 Căci ar fi fost mai bine pentru ei să nu fi cunoscut calea dreptății decât, după ce au cunoscut-o, să se întoarcă de la porunca sfântă care le fusese încredințată.
21 Ar fi fost mai bine pentru ei să nu fi cunoscut calea dreptăţii, decât, după ce au cunoscut-o, să se întoarcă de la porunca sfântă care le-a fost încredinţată.
21 Ar fi fost mai bine pentru ei să nu fi cunoscut calea neprihănirii decât, după ce au cunoscut-o, să se întoarcă de la porunca sfântă care le fusese dată.
Dar dacă cel neprihănit Se va abate, la sfârșit, De la a lui neprihănire Și-apoi, mânat de o rea fire, Va face urâciuni, știute Că de cel rău doar sunt făcute, Ar putea el să reușească, În acest fel, să mai trăiască? Nu! Iar neprihănirea-i toată, Avută-ntâi, va fi uitată, Pentru că omul s-a dedat La făr’delegi și la păcat. De-aceea-n rele – bunăoară – Omul acela o să moară.
Atuncea când un om – vădit Precum că e neprihănit – Se va abate, fără știre, De la a lui neprihănire – Iar pe acest nou drum al său Are a se deda la rău – Un laț, am să îi însăilez Ca înainte-i să-l așez, Prin care el are să cadă Apoi, în plasa morții, pradă. Dacă tu n-ai să te grăbești, Ca vestea să i-o-mpărtășești – Iar omul moare, negreșit, Pentru păcatul săvârșit Fără să-i fie pomenită Viața ce-a fost neprihănită – Să știi că te voi căuta, Căci am să cer, din mâna ta, Sângele omului acel!
Pe-aceia care s-au vădit Pe Domnul că L-au părăsit, Pe cei cari nu L-au căutat Și cari de El n-au întrebat, Pe-aceia am să îi lovesc, Pentru că vreau să-i nimicesc.”
Ioan, știți bine, a venit La voi, umil, blând și smerit, Urmând calea neprihănirii. L-ați ați auzit, însă, voi – zbirii! – Nu l-ați crezut. Cuvintele, I le-au crezut doar curvele Și vameșii. Chiar de-ați privit Aceste lucruri, nu-ați voit Să vă întoarceți înapoi, Crezându-l pe Ioan apoi.”
Însă pe cei care sunt răi, Mergând pe ocolite căi, Să-i pedepsească Dumnezeu! Să fie nimiciți, mereu! Pacea, în Israel, să vie, Să stăpânească pe vecie!
Voi asculta fără crâcnire, Ceea ce spune Dumnezeu, Pentru că a vorbit, mereu, De pace doar, poporului Și celor ce-s iubiți ai Lui. Ei, însă, trebuie să știe, Să nu mai cadă-n nebunie.
Când zic celui neprihănit, Cum că trăiește, negreșit – Dar el se-ncrede-mpins de fire Doar în a lui neprihănire Și astfel nu se mai sfiește, Nelegiuiri, când săvârșește – Neprihănirea arătată, La început, va fi uitată, Iar din nelegiuirea lui, Vine pieirea omului.
De-asemenea, doresc, dragi frați, Ca sarcina să vi-o purtați, Unii la alții, căci să știți, Că-n felu-acesta, împliniți, Neîncetat, legea pe care, Domnul Iisus Hristos o are.
Să vă puteți aduce-aminte, De ceea ce, mai dinainte, Prin toți prorocii s-a vestit, De ceea ce a poruncit Al nost’ Domn și Mântuitor, Prin gura apostolilor, Pe care îi aveți cu voi.
Acum dar, prea iubiților, Când căutam, stăruitor, Ca să vă scriu, cu osebire, Despre a noastră mântuire, Iată că m-am văzut silit, Să vă îndemn, necontenit, Ca să luptați pentru credință – De care noi avem știință Că a fost dată – fiind una, Pentru toți sfinții, totdeauna.