1 În vremea ‘ceea, a venit Un om al Domnului, sosit Din Iuda, pentru că, pe el Îl trimisese la Betel, Tocmai cuvântul Domnului. În față la altarul lui, Ieroboam atunci ședea, Unde, tămâie, aducea.
1 Atunci, un om al lui Dumnezeu a venit din teritoriul numit Iuda la Betel – așa cum îi spusese Cuvântul lui Iahve – în timp ce Ieroboam stătea lângă altar, arzând tămâie.
Iosia-atuncea a venit Și-n felu-acesta a vorbit: „Ce e acest mormânt, pe care, Eu îl zăresc?” La întrebare, Locuitorii din cetate Răspuns-au astfel: „Împărate, Este mormântul omului Cari e proroc al Domnului. Omul, din Iuda, a venit Și vorbe grele a rostit Pentru altarul din Betel, Iar tu-mplinești ce a spus el.”
Într-adevăr, am spus oricui – Eu – prin Cuvântul Domnului, Că, dintre cei ce s-or găsi În viață-atunci când va sosi Domnul, din ceruri, nimenea, Cu nici un chip, nu va putea S-o ia în fața celor care Au adormit. Când Domnul are
„Din anu-al treisprezecelea, De când fusese Iosia – Al lui Amon fiu – împărat, Peste Iudei încoronat Și pân’ acuma, negreșit, Ani două’șitrei s-au împlinit, De când Cuvântul Domnului Mi-a tot vorbit, din partea Lui. De-atunci, vorbitu-v-am și eu, Dar n-ați ascultat glasul meu.
Ei vor intra în acest loc Și-n urmă îi vor pune foc. Vor arde dar, astă cetate Și casele, în ea, aflate. Vor arde-alăturea de ele, Atunci, și casele acele Pe-acoperișul cărora, Tămâie tot mereu – era Adusă-n cinstea Baalilor, Cu jertfa băuturilor, Prin cari poporul – ne-ncetat – A Mea mânie-a ațâțat.
Cetățile cele pe care Țara lui Iuda-n ea le are Și oamenii pe care-i știm Că azi sunt în Ierusalim Au să se ducă la acei Pe care îi cred dumnezei – La cei pe care îi cinsteau Și pentru cari tămâie-ardeau – Însă aceia n-au să poată, Din strâmtorare să îi scoată.
Să stea-n fața-mpăratului Ca să se-mpotrivească lui. El merse-n față la-mpărat Și-n acest fel, a cuvântat: „N-ai dreptul pe altarul Lui, S-aduci tămâie Domnului! Acest drept e-al preoților, Adică e al fiilor Cari, de Aron, sunt zămisliți, Pentru că ei au fost sfințiți, Spre-a o aduce Domnului! Acuma, din locașul Lui, Să ieși afară, imediat, Căci săvârșești un greu păcat! Prin acest lucru, îți spun eu, Nu Îl cinstești pe Dumnezeu!”
Dar faptele ce-au fost făcute De Solomon, nu sunt trecute În Cărțile prorocului Natan, în cărțile celui Cari se chemase Ahia Și care-n Silo locuia, Precum și-n cartea ce o scrise Prorocul Iedo, când vorbise Despre Ieroboam, cel care, Părinte, pe Nebat, îl are?
Fiii prorocilor erau, Toți, împreună și vorbeau. După porunca Domnului, Unul i-a zis, vecinului Cari lângă el era aflat: „Te rog, lovește-mă de-ndat’!” Vecinul său, însă, n-a vrut Să facă precum i-a cerut.
Vorbele care le-a spus el, Despre altarul din Betel, Să știți că au să se-mplinească Și au ca să se năruiască Toate-nălțimile pe care Samaria, acum, le are.”
Când auzi, a glăsuit: „Omul acela – negreșit – Era un om al Domnului. N-a ascultat porunca Lui Și-atunci, El, pradă, l-a lăsat, Leului ce l-a sfâșiat. Cuvântul care l-a rostit Domnul, acuma s-a-mplinit!”
Căci iată ce mi-a poruncit Domnul, atunci când mi-a vorbit: „Din locu-acela, să nu iei Pâine, nici apă să nu bei! Să nu te-ntorci pe-același drum, Pe care-acolo mergi acum.”
Au fost, un semn de amintire, Plăcile ce le-a făcut el, Pentru întregul Israel. În felu-acesta, nu-ndrăznea Cel ce străin se dovedea, Față de-Aron – de neamul lui – Să Îi aducă, Domnului, Tămâie, precum a făcut Core și-ai lui, căci a știut Ce-a pățit el și ceata lui, După porunca Domnului.
Alt înger mi s-a arătat Și, spre altar, s-a îndreptat. Cădelnița ce o avea, A fi de aur, se vădea. În fața lui, când a sosit, Tămâie multă a primit, Ca s-o aducă pe altar, Și să-nsoțească acel dar, Cu rugile cari, ne-ncetat, De la cei sfinți s-au înălțat. Toate aceste-au fost aduse Și, pe altar, au fost depuse. În fața jilțului cel mare, Altarul, al său loc, și-l are – Iar după cum am observat – Din aur, el este lucrat.
Iată că de la răsărit Și-apoi până la asfințit, Mare Se-arată al Meu Nume Și, pretutindenea în lume, Tămâie, oamenii jertfesc Și al Meu Nume Îl cinstesc Cu daruri de mâncare date Ce se vădesc a fi curate, Căci mare e Numele Meu, Între popoare, tot mereu” – A cuvântat Acel pe care, Drept Domn al ei, oștirea-L are.
Sluga-i răspunse-atuncea: „Iată, În fața noastră-n depărtare, Se află o cetate mare. În ea, o să găsim – știu eu – Un om ce-i al lui Dumnezeu. Tot ceea ce omul vorbește, Cu siguranță, se-mplinește. Haidem la el, să-l întrebăm, Să știm ce drum să apucăm.”
Apoi, altarul zeilor Ce la Betel era aflat, Din temelii a fost surpat. A fost, atuncea, dărâmată Și înălțimea ridicată De fiul lui Nebat, cel care, Ieroboam, drept nume are, Cari în păcate, după el, Trăsese-ntregul Israel. Ea fost-a nimicită până Ajunse-a fi numai țărână. Al Astarteei stâlp, tăiat A fost și-n flăcări, aruncat.
Când Ozia ajunse mare – Când s-a simțit destul de tare – Inima lui s-a înălțat Și spre pieire l-a-ndreptat. Față de Domnul, s-a vădit Precum că a păcătuit, Intrând în Templul Domnului Și aducând, pe-altarul Lui, Tămâie, deși nu avea
Un om al Domnului s-a dus, La Eli și așa i-a spus: „Așa vorbește Dumnezeu: „Nu M-am descoperit dar Eu, Pentru a tatălui tău casă, Mai înainte ca să iasă Din a Egiptului robie?
Însă aicea – la Betel – Să nu mai prorocești, defel, Căci e un sfânt locaș pe care Cel ce e împărat îl are Și-un templu e – precum se știe – Pentru întreaga-mpărăție!”
Ascultă dar, Cuvântul Lui! Ascultă spusa Domnului Tu, care-mi spui: „Să nu vorbești! Nimic să nu le prorocești, Lui Israel și lui Isac!” Tu, cel care îmi spui să tac,