1 Împărăteasa cea pe care Ținutul Seba-n frunte-o are, De Solomon, a auzit, Pentru că zvonul s-a lățit Despre înțelepciunea lui Și despre slava Domnului. La Solomon, ea a venit, Căci, să încerce, a voit, De-s drepte vorbele acele, Prin întrebări multe și grele
1 Atunci când regina din Șeba a auzit vorbindu-se despre faima lui Solomon asociată cu numele lui Iahve, a venit ca să îl testeze punându-i întrebări care aveau un înalt nivel de dificultate.
Regina de la miazăzi Se va scula în acea zi, Lângă ăst neam. Asemenea, Îl va învinui și ea, Căci dintr-un capăt de pământ, Pentru-al lui Solomon cuvânt – Când auzit-a ce se spune Despre a lui înțelepciune – Să îl asculte, a venit. Voi, însă, nu v-ați pocăit, Deși aici, e Unul care E, decât Solomon, mai mare.
Regina, de la miazăzi, Va fi-n a judecății zi, Lângă ăst neam. O să vorbească Și are să îl osândească; Ea, dint-un capăt de pământ, Pentru-al lui Solomon cuvânt – Când auzit-a ce se spune, Despre a lui înțelepciune – În mare grabă, a venit. Nepăsători, voi ați privit, Deși, aici, e Unul care, E – decât Solomon – mai mare.
Astfel, ei au ca să trăiască Și aur au să-i dăruiască, Adus din Seba. Ne-ncetat, Atuncea se vor fi rugat Ei, pentru el; au să-l vegheze Și au să-l binecuvinteze.
Tămâia Îmi trebuie Mie, Care din Seba o să vie? De trestie mirositoare, Credeți că am nevoie oare, Ce dintr-o țară-ndepărtată Adusă e, spre a-Mi fi dată? Arderi de tot, care se fac, Aflați că nu Îmi sunt pe plac. Jertfele voastre, să se știe Că nu Îmi sunt plăcute Mie.”
Mulțime de cămile, iată, Te vor acoperi de-ndată. Și dromadere se adună, Din Madian, ca împreună Cu cele cari din Efa sânt, Să vină pe al tău pământ. Toți cei din Seba au să vie Aducând aur și tămâie, Vestind lauda Domnului.
Cei care fi-vor împărați În Tarsis – sau cei așezați Peste ostroave să domnească – Biruri și dări au să plătească. Cei care-n Seba-mpărățesc – Sau cei care-n Saba domnesc – Cu multe daruri au să vină.
Sfârșind, omului, i-a vorbit: „Iată ce am descoperit În urma cercetării, Eu: Doar frica pentru Dumnezeu E-adevărata-nțelepciune. Să faci, mereu, doar lucruri bune, Și relele le-ndepărtează: Ăst fapt, pricepere-nsemnează.”
Oameni de peste tot veneau Să-l vadă, pentru că voiau S-audă ce anume spune, Din marea lui înțelepciune. În toată lumea se vorbea De-nțelepciunea ce-o avea.
Înțelepciunea ce-o vădea, N-o mai avuse nimenea: Nici Heman, Darda sau Calcol – Cari fost-au fiii lui Mahol – Și nici Etan chiar – cel vestit – Cel ce fusese Ezrahit. De faima împăratului, Și țările din jurul lui Aflară și s-au minunat.
Seba, având alăturea Dedanul și de-asemenea Toți negustorii cei pe care Ținutul Tarsului îi are, Precum și ai lor pui de lei Au să îți zică: „Pradă vrei? Cu cei cu care te-nsoțești, Pornit-ai ca să jefuiești? Argint și aur, ai să iei? Sau poate, turmele, le vrei? Voiești întreaga avuție? Vrei – mare – prada ca să fie?”
Iar pentru frumusețea-ți mare Vesta ți-a mers printre popoare, Căci arătai desăvârșită Precum erai împodobită Cu strălucirea minunată, Care de Mine ți-a fost dată.
Doar pentru lucrul din Liban. Aceștia – după al său plan – Trei cete au alcătuit. În fiecare – negreșit – Tot câte zece mii erau. O lună, în Liban lucrau, Fiind apoi înlocuiți De către alții, nou veniți. Când din Liban se întorceau, Acasă două luni ședeau. Adoniram era cel care Fusese, peste ei, mai mare.