6 Ca niște văi apar fiind, Ca și grădini ce se întind Lângă un râu curgând în voie, Ca și copacii de aloe, Pe care Domnul i-a sădit, Ca cedrii care și-au găsit Loc, lângă apa râului.
Lot, ochii, și i-a ridicat Și împrejur el s-a uitat, Văzând atunci că e Câmpia Iordanului, ca și hârtia, Foarte întinsă și udată Bine, pe suprafața toată. Mai înainte să sosească Domnul, ca să o nimicească – Fiindcă nu sosise ora – Între Sodoma și Gomora, Pân’ la Țoar, era câmpie, Iar mai frumoasă ca să fie, Numai Egiptu-a pomenit. Lot se-arătase mulțumit,
El are asemănare Cu un pom ce-a fost sădit Lângă un izvor – pom care Își dă rodul pârguit Chiar la vremea potrivită; Veșnic este înverzit. Orice muncă isprăvită Fi-va, căci, la bun sfârșit, Duce totul. Cei răi, însă,
Smirna, aloia, casia, Miros plăcut fac a avea Hainele tale; ai palate Care-s în fildeș îmbrăcate, Iar instrumente muzicale Înveselesc casele tale, Cu melodia lor ușoară Cari, de pe-ale lor strune, zboară.
„Către grădină am plecat Și printre nuci, eu m-am plimbat. Am căutat, în a mea cale, Să văd verdeața de pe vale Să văd via de-a-nmugurit Și rodia de-a înflorit.”
Salcâmi, mirți, cedri au să fie Sădiți de Mine, în pustie. Sădesc măslini și chiparoși, Precum și ulmii cei umbroși; Și merișori turcești apoi, Pe lângă ei, mai pune-voi. Grădină fac dar, din pustie,
De Domnul, fi-vei – ne-ncetat – Călăuzit și săturat Va face sufletul să-ți fie, Chiar și când umbli prin pustie. Îți dă putere-n mădulare, Să fii ca o grădină care, De un izvor este udată, A cărui apă, niciodată,
Cei ce mă prigonesc pe mine, Plini să ajungă, de rușine, Dar eu să nu fiu rușinat! De-asemeni Doamne, Te-am rugat Să nu mă faci să tremur eu, Ci ei să tremure mereu! Doamne, adu asupra lor, Ziua nenorocirilor Și să-i lovească-ntr-o clipită A Ta urgie, îndoită!”
Ei vor veni, cu bucurie Și chiote de veselie, Pe muntele Sionului. Vor alerga pe culmea lui, La bunătățile pe care Domnul le dă, la fiecare: La grâu, la untdelemn, la oi, La mustul dulce și la boi. Ale lor suflete se-arată Ca și grădina cea udată. Nimic nu o să le lipsească Și astfel n-au să mai tânjească.
Dar lângă apa râului, Pe toate malurile lui, Pomi roditori, doar, au să crească. Frunza n-o să le veștejească, Iar roada lor nu se sfârșește. În orice lună, se vădește, Precum că ei vor da, apoi, Alte și alte roade noi, Căci tot mereu, udați ei sânt, De apa din Locașul sfânt. Ceea ce au ei să rodească, Drept hrană, are să slujească, Iar frunzele lor se vădesc Că pentru leac se folosesc.”
Mustul va picura din munți; De pe-ale dealurilor frunți, Va curge lapte. În pârâuri Și în ale lui Iuda râuri, Apă, mereu, are să fie, Iar un izvor are să vie Tocmai din Casa Domnului, Udând valea Sitimului.