1 Istoria lui Neemia, Feciorul lui Hacalia. Povestea ce am scris-o eu, Începe în luna Chișleu. În anul douăzeci eram, Iar când la Susa mă aflam – În capitală – a venit
Atunci, bărbații din popor – Din Iuda, cât și cei ce vin Din ramura lui Beniamin – Către Ierusalim plecară Și în trei zile se-adunară. Luna a noua se vădea Și-a douăzecea zi, din ea. Poporu-ntreg s-a adunat, Pe locul care s-a aflat În fața Casei Domnului. Din înălțimea cerului, O ploaie rece picura Și tot poporul tremura De frica Domnului Cel Sfânt, Dar și de ploaie și de vânt.
Când Artaxerxe împlinea Ani șapte de când stăpânea, Plecară mulți Israeliți, Cu ai lor preoți și Leviți, Cu slujitorii Templului, Apoi cu ușierii lui Și cu cei care s-au vădit Drept cântăreți. Ei au pornit, În grabă, și s-au îndreptat Către Ierusalim, de-ndat’.
Iată-i pe cei care-au semnat: Primul Neemia-i chemat, Iar tatăl său se dovedea Precum că e Hacalia. Cel care-n urmă-i a semnat Drept Zedechia s-a chemat.
Când Artaxerxe împlinea Ani douăzeci de când domnea, Eram paharnic așezat În slujbă, pentru împărat. În șirul lunilor din an, Se potrivea luna Nisan. Vinu-n pahare, eu l-am pus Și împăratului l-am dus. De câte ori vin îi duceam, În față-i, trist, nu m-arătam; Însă atuncea, m-a zărit Și-a înțeles că sunt mâhnit.
Din ziua-n care, așezat, Fusesem eu, de împărat, Drept dregător peste Iudei, Nici eu și nici toți frații mei Nu am cerut poporului, Venitul dregătorului. Când Artaxerxe împlinea Ani douăzeci de când domnea, Eu am fost pus drept dregător, Peste Iudei și țara lor. În rangu-acesta, eu am stat Ani doisprezece, ne-ncetat, Iar Artaxerxe se vădea Că ani treizeci și doi făcea, De când fusese așezat Pe scaunul de împărat. În timpu-acela, n-am primit Ceea ce mi s-a cuvenit, Căci n-am voit ca să iau eu, Nimic, de la poporul meu.
Alergătorii au pornit Și peste tot ei au vestit Porunca, după rânduială. Ea s-a vestit și-n capitală – La Susa – de s-a îngrozit Cetatea, când a auzit Ce hotărâre s-a luat. În acest timp, netulburat, Ahașveroș stătea și bea Și cu Haman își petrecea.
În viziunea ce-o aveam, Mi se părea că mă aflam În Susa, chiar în capitală. Fusesem dar – fără-ndoială – În al Elamului ținut. Lângă un râu, eu am șezut, Care, Ulai, era chemat.
Era anul al patrulea, De când Dariu împărățea. Din luna-n cari în an se-arată A noua și este chemată „Chisleu”, abia de a venit A patra zi, când a vorbit, Din nou, cuvântul Domnului, Lui Zaharia, deci celui Cari se vădea a fi proroc, Aflat atunci, în acel loc.