2 „Când vă rugați” – a zis Iisus – „În acest fel, trebuie spus: „Tată din cer, sfințit să fie Măritu-Ți Nume, pe vecie! Să vină-mpărăția Ta, Și să se facă voia Ta, Precum în cerul Tău cel sfânt, La fel și-aici, jos, pe pământ.
2 El le-a zis: ‒ Când vă rugați, să ziceți astfel: „Tatăl nostru Care ești în Ceruri, sfințească-se Numele Tău! Vie Împărăția Ta, facă-se voia Ta, precum în Cer, așa și pe pământ!
2 El le-a zis: „Când vă rugați, să ziceți: Tatăl nostru, care ești în cer! Să fie sfințit numele Tău! Dorim venirea Regatului Tău și să se facă ce dorești pe pământ așa cum se face în cer!
2 El le-a zis: „Când vă rugați, să ziceți: ‘Tatăl nostru care ești în ceruri! Sfințească-se Numele Tău; vie Împărăția Ta; facă-se voia Ta, precum în cer, așa și pe pământ.
Tu – din înaltul cerului – Ascultă rugăciunea lui Și dă străinului acel, Tot ceea ce-Ți va cere el, Spre a-Ți fi Numele făcut, Pe-ntreg pământul, cunoscut, Ca astfel, toți – de bună seamă – Mereu, de Tine să se teamă, Așa cum Israel se teme De Tine Doamne-n orice vreme. Străinul care o să vie, În acest fel are să știe Că-n ăst locaș – neîncetat – Numele Tău este chemat!
Acuma, Doamne, Te grăbește Și-al Tău popor îl izbăvește De Sanherib, ca să se știe – În orișicare-mpărăție – Că numai Tu Doamne, mereu, Ești singur Domn și Dumnezeu!”
„Doamne, Tu care-ai fost mereu, Domn al părinților pe care Neamul lui Israel îi are, Oare nu Tu împărățești Și oare nu Tu stăpânești Asupra celor care sânt Pe fața-ntregului pământ? Nu ești stăpânul tuturor Mai marilor neamurilor? N-ai Tu tărie-n mâna Ta, Încât, nimeni nu-Ți poate sta În față și să izbutească, Ție să Ți se-mpotrivească?
Voi, îngeri ai lui Dumnezeu, Să-L binecuvântați mereu, Căci împliniți porunca Lui Și-auziți glasul Domnului! Să-L binecuvântați, cum cere Faptul că sunteți în putere!
În Templul Său cel sfânt, mereu, Se află Domnul Dumnezeu, Iar al Său scaun de domnie, În veci, în cer are să fie! Mereu, din ceruri, ochii Lui Privesc la fiii omului.
Însă cu toate-acestea, iată, Tu Doamne ești al nostru Tată. Căci Avraam nu ne-a știut, Israel nu ne-a cunoscut. Tu Doamne, numai, Te vădești Precum că al nost’ Tată ești, Căci Tu ești Cel care ne știe Din veșnicie-n veșnicie. Știut ești, de către popor, Fiind „Al nost’ Mântuitor”.
De-aceea, Numele-Mi pe care L-ați pângărit fără-ncetare Când printre neamuri v-ați aflat, Va fi sfințit și înălțat, Iar neamurile au să știe Că Eu sunt Domnul, pe vecie, Căci vor vedea că printre voi, Eu am să fiu sfințit apoi. Sfințit voi fi, sub ochii lor, De către-al vost’ întreg popor” – Zice Acel care, mereu, E Domn, precum și Dumnezeu.
Dar e în cer un Dumnezeu, La care nu-i nimic ascuns Și nu-i nimic de nepătruns. El îți va face cunoscut Visul pe care l-ai avut. De-aceea-ți zic: Ia seama dar Și-ascultă, Nebucadențar, Căci Dumnezeu ți-arată ție, Ce fel de vremuri au să vie. Iată acum, ce ai visat, În patul tău când te-ai aflat:
Însă în vremea cea pe care Această-mpărăție-o are – În vremea-n care-nscăunați, Pe tron, sunt ai ei împărați – Acela care, tot mereu, E-al cerurilor Dumnezeu Va ridica o-mpărăție Cari veșnică are să fie. Află că nimeni, peste ea, A fi stăpân, nu va putea, Căci nimicite, de ea, sânt Domniile de pe pământ. De-aceea, astă-mpărăție Va dăinui pe veșnicie.
Apoi, domniile aflate, Sub ceruri, au a fi luate. Împărățiile ce sânt Pe fața-ntregului pământ – Cari sunt ale-mpăraților – Date-au să fie sfinților Celui Prea-Nalt. A Lui domnie Are să țină pe vecie. Toate puterile vor sta În slujbă-I și-L vor asculta, Căci doar a Lui Împărăție, Fără sfârșit are să fie!”
S-aducă orișice ființă, Numai cuvinte de căință Și-n felu-acesta, înapoi, La Domnul să vă-ntoarceți voi. Spuneți-I plini de umilință: „Arată-ne bunăvoință! Iartă păcatele pe care Întregul nostru neam le are Și-n loc de tauri, mai apoi, Laude-Ți vom aduce noi.
Către Aron – fratele lui – Moise a zis: „Al Domnului Cuvânt, acum, s-a împlinit, Căci El a spus: „Voi fi sfințit De către-acela care vine Să se apropie de Mine Și proslăvit am să fiu Eu, În fața la poporul Meu.” Aron, când aste le-a văzut, N-a zis nimic, doar a tăcut.
Atuncea când ai să jertfești Un bou, sau miel, și-l dăruiești – De bunăvoie – acel dar Poate avea un mădular Mai lung sau mai scurt, cu ceva. Însă, când daru-i dat, cumva, Pentru o juruință, el Va fi fără cusur. Altfel, Jertfa ce fost-a dăruită, De către Domnul, nu-i primită.
Și tot așa vreau luminând Lumina voastră ca, văzând – Lumea – ce fapte-ați săvârșit, Să fie, astfel, proslăvit Numele Tatălui din cer – Aceasta-i ceea ce vă cer!”
Iisus, odată, S-a rugat, Lui Dumnezeu. L-a ascultat Un ucenic. Când a sfârșit, La El, acela a venit Și-I spuse: „Vrem să învățăm, Doamne, și noi, să ne rugăm. Învață-i Doamne, pe ai Tăi, Cum i-a-nvățat Ioan, pe ai săi.”
Acum dar, vouă, tuturor Celor din Roma, fraților, Chemați pentru ca sfinți să fiți, Fiind de Dumnezeu iubiți, Vă trimit har și pace, eu, De la al nostru Dumnezeu – Tatăl pe care-L avem sus – Și de la Domnul nost’, Iisus!”
Iar voi, cu toții, n-ați primit Un duh cari este de robie Ca frică, astfel, să vă fie; Aveți un duh de înfiere Care, mereu, ne dă putere, Ca să strigăm cu toți, deodată, Acum, „Ava”, adică „Tată”.
Pe Sine însuși, El S-a dat, Drept jertfă, pentru-al nost’ păcat, Ca, din acest veac rău – pe noi – El să ne poată smulge-apoi, Prin voia Celui care, iată, Ne este Dumnezeu și Tată.
Spre sfinți și orice credincios Care se află, în Hristos, Și care, în Colose sânt: De la al nostru Tată Sfânt – Și de la Domnul nost’, Iisus – Pace și har, noi am adus.
„Pavel, Silvan și Timotei, Spre prea iubiții frați acei Cari, în Tesalonic, trăiesc Și împreună-alcătuiesc Biserica lui Dumnezeu Și-a lui Iisus Hristos: mereu, Har, să vă deie, îndoit – De multă pace, însoțit – Tatăl, aflat în ceruri, sus, Și Domnul nost’, Hristos Iisus.
Când Tatălui, Îi stăm ‘nainte, De voi, ne-aducem noi, aminte, Și de lucrarea de credință Ce-o săvârșiți, cu sârguință, De osteneala arătată, În dragostea voastră curată, Precum și de nădejdea voastră – Pe care, în credința noastră – O țineți, cu tărie, sus, În Domnul nost’, Hristos Iisus!
Al nostru Domn, Hristos Iisus, Și Dumnezeu – Tatăl de Sus – Cari ne-a iubit, neîncetat, Și-apoi, prin al Său har, ne-a dat O mângâiere, pe vecie – Precum și o nădejde vie –
Din trâmbița ce o avea, Când îngerul al șaptelea A răsunat, am auzit, Glasuri, în cer, care-au rostit: „Împărăția lumii, iată, Acuma chiar, a fost luată, Trecând în mâna Domnului, Precum și a Hristosului Cari este-al Său. În acest fel, În veci, va-mpărăți doar El.”
Nu va avea teamă, de Tine? Și cine are să-ndrăznească, Numele Tău, să nu-L slăvească? Tu Doamne, numai Tu ești Sfânt, Iar Neamurile, câte sânt În lume, vor veni, la Tine, În fața Ta să se închine, Căci judecățile făcute, De către Tine, sunt știute De toți – că fost-au arătate – Și le-au văzut că-s minunate!”
Am auzit un alt glas, cari Vuiet părea, de ape mari, Sau tunetul dezlănțuit. El, „Aleluia!”, a rostit. „Al nostru Domn și Dumnezeu, Atotputernic e, mereu! A început să-mpărățească Și-n veci, are să stăpânească!
Eu, niște jilțuri de domnie, Apoi, în urmă, am văzut. Acelora cari au șezut Pe ele, li s-a dat, îndată, Dreptul de-a face judecată. Mai multe suflete erau, Acolo. Ele se vădeau Precum că sunt ale celor Ce și-au păstrat credința lor Și cărora li s-a tăiat Capul, căci nu s-au lepădat, De mărturia lui Iisus, În nici un fel, și-au ținut sus – Oricând și-n orice loc – mereu, Cuvântul de la Dumnezeu. Erau și ale celor care Nu îi aduseră-nchinare Nici fiarei, nici icoanei ei Și n-au vrut oamenii acei Ca să-i primească semnul dat, Pe braț sau frunte, așezat. Aceștia, toți, au biruit, Au înviat și au domnit, Cu Domnul nost’, Hristos Iisus, Așa precum fusese spus, Ani mulți – în număr de o mie – În sfânta Lui Împărăție.