În urmă, Absalom s-a dus, La slujitorii săi, și-a spus: „Luați cu toții seama bine Și să priviți, mereu, la mine! Amnon – la tunsul oilor – E așteptat, la Bal-Hațor. Când are să se veselească, Iar vinul o să-l amețească, Eu vă voi zice-atunci: „Săriți, Asupra lui, și îl loviți!” Grabnic atunci, veți sări voi Și îl veți omorî apoi. Să nu vă temeți, de nimic! Fiți tari, cu inimă, vă zic!”
Dar în cetățile pe care Poporul astei țări le are – Țară pe cari, în stăpânire, Domnul ți-o dă, ca moștenire – Nu vei lăsa nici o suflare De viață-ntre-ale lor hotare.
Oare nu Eu ți-am poruncit: „Tare să fii, necontenit, Și-mbărbătează-te mereu!”? Nu te-ngrozi, căci Dumnezeu, Neîncetat, te însoțește Și-n tot ce faci, te sprijinește.”
Cetăți-apoi, foc, i s-a dat, Cu tot ce-n ea a fost aflat. Aur, argint, fier și aramă, Luate-au fost – de bună seamă – Și date-n urmă Domnului, Intrând în visteria Lui.
După ce fost-au așezate, La miazănoapte de cetate, Oștirile, iar spre apus Ceata pândarilor și-a pus, Cu ceilalți oameni de război, Iosua a pătruns apoi, În acea noapte-n valea care Cetatea-n fața sa o are.
De-ndată să pornești la drum Și fă cetății Ai, acum, În felu-n care, am văzut, Că-n Ierihon, ai mai făcut. Ține deoparte – pentru voi – Vite și prada de război. În spatele cetății, pune Oameni, la pândă, să se-adune.”
Cei ce la pândă s-au aflat Au năvălit dinspre cetate, Ca să-i lovească, pe la spate, Și-au prins ca într-un clește-ndată, Oastea din Ai, înspăimântată, Cari n-a avut nici o scăpare Și a pierit în încleștare. Din cei care, în Ai, au stat, Nimeni, cu viață, n-a scăpat.
Cetatea – până-n temelie – Arsă a trebuit să fie, Încât doar pietrele din ea Se mai pot, azi, a se vedea, Căci ele doar s-au mai păstrat Și-ntr-un morman s-au înălțat.
Bărbați-aceia au pornit Și loc de pândă, și-au găsit, Între Betel și Ai. Au pus Tabăra astfel, la apus, Față de Ai și-au înnoptat; Iar Iosua a așteptat, Înconjurat de-al său popor, Să cadă roua zorilor.
După Barac – acela care Pe-Abinoam, tată, îl are, Iar locu-n care a trăit, Chedeș-Neftali e numit – Debora-n grabă a trimis, Pe niște slugi și-apoi i-a zis: „Ascultă ce a poruncit Domnul, atunci când mi-a vorbit: „Du-te spre vârful muntelui Cari este al Taborului Și ia cu tine zece mii, Dintre ai lui Neftali fii Și dintre ai lui Zabulon.