15 Când preoții care duceau Chivotul au ajuns la Iordan, iar picioarele lor au atins marginea apelor Iordanului (căci Iordanul inundă ambele maluri pe toată perioada secerișului),
15 Când preoții care transportau acel Cufăr au ajuns la Iordan și au atins cu picioarele lor marginea apelor Iordanului – pentru că Iordanul inundă ambele maluri în toată perioada când se adună cerealele –,
15 Când preoții care duceau arca au ajuns la Iordán și când picioarele preoților care duceau arca s-au afundat în marginea apei – căci Iordánul era plin până peste maluri în zilele secerișului –
15 Când preoții care duceau chivotul au ajuns la Iordan și când li s-au înmuiat picioarele în marginea apei – căci Iordanul se varsă peste toate malurile lui în tot timpul secerișului –,
15 Și când cei ce purtau chivotul au ajuns la Iordan și picioarele preoților care purtau chivotul s‐au muiat în marginea apei, căci Iordanul se varsă peste malurile sale în toate zilele secerișului,
Ilie s-a apropiat De Elise și-a cuvântat: „Rămâi aici, pentru că eu Trimis am fost, de Dumnezeu, Pân’ la Iordan.” Atuncea el Răspunse-ndată-n acest fel: „Îți spun, pe viul Dumnezeu Și pe-al tău suflet viu, că eu, Nicicând, n-am să te părăsesc. Iată că vreau să te-nsoțesc Și am să merg cu tine-acum.” Apoi, ei și-au văzut de drum.
Oameni-aceștia au trecut – În luna-ntâi, când au văzut Că apele Iordanului Părăsesc matca râului – Și cu război au alungat Locuitorii care-au stat De-a lungul malurilor lui, În văile Iordanului, Atât pe cei din răsărit, Cât și pe cei din asfințit.
„De-ți pui picioarele să-ți meargă Și-alergi cu cei care aleargă, Și dacă ai să ostenești, Cum oare n-ai să obosești, Dacă la-ntrecere tu ai Ca să te iei cu niște cai? De nu te crezi adăpostit Într-un ținut ce-i liniștit, Ce ai să faci când așeazat Vei fi pe malul îngâmfat Care Iordanu-l mărginește?
De lângă malurile care Străjuiesc, pline de-ngâmfare, Iordanul, iată, a pornit Vrăjmașul care s-a suit – Precum un leu – și e pe cale, Asupra locuinței tale, Să năvălească de îndată. Fac dar, Edomul – dintr-odată – Să fugă și-l așez pe cel Ce l-am ales Eu, peste el. Căci cine, oare, va putea, Ca să Îmi fie-asemenea? Cine e cel ce-o să-ndrăznească, Mie să Mi se-mpotrivească?”
El mustră marea și-o usucă, Face ca apa să se ducă Din râuri și le seacă-astfel. Basanul și-ntregul Carmel Tânjesc, iar floarea cea vestită – Cea din Liban – e veștejită.
Când preoții au să pătrundă, Cu talpa, în a apei undă, Purtând chivotul Domnului – Al Domnului pământului – Iordanul vă va face drum, Prin albie. Veți vedea cum, Apele lui învolburate, În două, fi-vor despicate, Iar apele de sus vor sta, Grămadă, și vor aștepta.”
Iar ei, îndată, au plecat. Când preoții care-au cărat Chivotul legământului, Din albia Iordanului, Pe a ei margine-au pășit, Apele toate-au revenit, Așa cum fost-au la-nceput, Și peste maluri au trecut.