Strânge întregul Israel, La muntele chemat Carmel. Ia și prorocii cei pe care Idolul vostru – Baal – îi are. Sunt patru sute și cincizeci Acei proroci. Când ai să pleci, Să-i strângi și pe acei pe care A voastră Astartee-i are. Căci dacă stai să îi socoți, Ei, patru sute, sunt, de toți. La masa Izabelei stau, Unde, de hrană, parte au.”
Ahab, atuncea, a plecat De a băut și a mâncat. Ilie a plecat și el, Pe vârful muntelui Carmel, Unde apoi a-ngenunchiat. Cu fața-ntre genunchi a stat, Rugându-se Celui de Sus,
Țara jelește, întristată. Plin de rușine se arată Libanul și adânc tânjește. Pustiu Saronul se vădește. Iată, frunza Basanului, Precum și a Carmelului, Se scutură și-ncet s-a dus.
Florile-o vor acoperi Și veselă ea va sări, Cântând toată a ei ființă Și chiuind de biruință, Pentru că are a-i fi dată Slava Libanului, urmată De strălucirea din Carmel Și din Saron, văzând astfel, Slava și măreția care Doar Domnul Dumnezeu o are.
Prin soli, pe care i-ai trimis, Tu L-ai batjocorit și-ai zis: „Doar cu mulțimea carelor Avute de al meu popor, Urc coastele Libanului. Cei mai înalți cedrii ai lui – Precum și mândri chiparoși, Cari se vădesc cei mai frumoși – Am să îi tai. Pe creasta lui, Unde e a Libanului Pădure, ca și o grădină – Care de poame este plină – Eu voi pătrunde, negreșit.
„Pe viața Mea!” – a cuvântat Cel care este Împărat, Acela care, după Nume, Drept Domn al oștilor e-n lume – „Ca și Taboru-n munți aflat, Ca și Carmelul înspumat Care înaintează-n mare, La fel atuncea va apare.
Apoi porneau spre răsărit, La Bet-Dagon, și au ieșit La Zabulon, la Iftah-El, La miazănoapte de Neiel Și Bet-Emec. Mergeau apoi, Către Cabul și înapoi, Spre stânga, ele se-ntorceau.
Când zorii zilei au venit, La Saul a plecat, grăbit. Pe drum, el fost-a înștiințat: „Saul e, la Carmel, plecat, Și-un semn de biruință, el A înălțat în locu-acel. S-a-ntors, în urmă, înapoi Și la Ghilgal a mers apoi.”