7 Mergând pe-al granițelor fir Se-ajunge-n urmă în Debir. Valea Acor se pierde-n zare La bunicică depărtare De-acel hotar care pornește Spre miazănoapte și se-oprește Chiar la Ghilgal. Ghilgalul are, În fața lui, suișul care, Drept Adumim, este chemat Și-n miazăzi este aflat, Față de apa râului Ce curge pe la poala lui. Hotaru-apoi, se mărginește Cu apa care se numește En-Șemeș, după care el Ajunge la En-Roguel.
7 urca spre Debir prin Valea Acor, se întorcea spre nord înspre Ghilgal, în dreptul Înălțimii Adumim, care era la sud de pârâu, trecea apoi pe la apele En-Șemeșului și ieșea la En-Roghel.
7 Apoi urca spre Debir prin valea Acor, „se întorcea” spre Nord în direcția Ghilgalului, în dreptul Înălțimii Adumim care era la sudul acelei văi. Trecea mai departe pe la apele En-Șemeșului și ajungea la En-Roghel.
7 urca spre Debír, din valea Acór spre nord, întorcându-se spre Ghilgál, față în față cu urcușul Adumím, care este la sud de râu. Hotarul trecea spre apele de la En-Șémeș, iar ieșirile lui erau spre En-Róghel.
7 suia mai departe la Debir, la o depărtare bunicică de valea Acor, și se îndrepta spre miazănoapte înspre Ghilgal, care este în fața suișului Adumim la miazăzi de pârâu. Trecea pe lângă apele En-Șemeș și mergea până la En-Roguel.
7 și hotarul se suia spre Debir de la valea lui Acor, și se întorcea spre miază noapte spre Ghilgal, care este în dreptul suișului Adumim, care este la miazăzi de pârâu, și hotarul trecea spre apele de la En‐Șemeș și ieșirile lui erau la En‐Roguel.
Așa precum fusese-n plan, Și Ahimaț și Ionatan, Lângă fântâna Roguel Ședeau ascunși. În locu-acel, O slujnică, la ei, venea Și vești – mereu – le aducea, Iar ei – în urmă – alergau La David și îl înștiințau De toate câte le-au aflat. Ei – în cetate – n-au intrat, Căci se temeau ca, nu cumva, Să îi zărească cineva.
La piatra care e chemată Drept Zohelet – piatră aflată Aproape de En-Roguel – S-a dus Adonia, căci el – Și cei care l-au însoțit – S-aducă jertfe, au dorit. El a tăiat – atuncea – boi, Viței și foarte multe oi, Iar la ospățul pregătit, Pe multă lume a poftit. Chemați fost-au și frații lui – Toți fii ai împăratului – Cu toți bărbații cari erau În Iuda și care-l slujeau
A lor măicuță a curvit. Femeia cari i-a zămislit, Drept necinstită se arată, Căci a vorbit în ăst fel: „Iată, Voi alerga după acei Ce-mi sunt ibovnici, că doar ei Îmi aduc pâinea, apa mea, Lână și in de-asemenea, Și untdelemn și băutură!”
Pân’ la Bet-Hogla și trecând Pe lângă Bet-Araba care Rămâne-n miazănoapte-n zare. Apoi, hotarul a urcat La piatra care s-a chemat „A lui Bohan” – el e fecior Din neamul Rubeniților.
Prin miazănoapte ajungea La En-Șemeș și atingea Apoi, și Gheliotul – care, Suișul Adumim îl are În fața lui – și s-a-ndreptat Spre piatra care s-a chemat „A lui Bohan” – el e fecior Din neamul Rubeniților.
Era a zecea zi din an – În luna-ntâi – când, din Iordan, Întreg poporul a ieșit Și la Ghilgal a poposit, Spre Ierihon, în partea care Aflată-i spre soare răsare.
Iosua-ndată – iar cu el, Întreg poporul Israel – L-au prins pe-Acan – pe-acela care, Părinte, pe Zerah, îl are. Cu el odată, au luat Argintul care-a fost furat, Placa de aur și cu ea, Mantaua. De asemenea, Luați au fost și ai săi prunci; Și vite-au mai luat atunci: Măgari, cirezile de boi, Precum și turmele de oi. Luat a fost cortul în care A locuit, cu tot ce are. Acan, cu tot ce-a dobândit, Cu cei pe cari i-a zămislit, Luați au fost, de-al lor popor, Și duși în vale la Acor.
Pietre au pus apoi, pe el, Și un morman mare-au făcut, Cari și azi poate fi văzut. Astfel, mânia Domnului, S-a tras de pe poporul Lui, Iar locul, nume, a primit, „Acor”, cari este tălmăcit Prin numele de „Tulburare”, Dat după astă întâmplare.