25 Astfel, Gadiții au luat Iazerul și-au mai căpătat Cetățile-n Galaad aflate; Au mai primit și jumătate Din tot acel ținut pe care, Poporul lui Amon îl are. Spre câmpul Aroerului – Cari are Raba-n fața lui –
În anul următor, apoi – Pe vremea când, pentru război, Toți împărații își strângeau Oștirea și se pregăteau – Ioab, cu toată oastea lui, Din țara Israelului, A fost trimis să cucerească Și-n urmă-apoi să pustiască Întreg ținutul cel pe care Poporul lui Amon îl are. El, de la David, a primit Poruncă de-a fi-ncercuit Cetatea Raba. Imediat, Ioab, la luptă, a plecat, În timp ce David a rămas Singur acasă-n acel ceas. El, la Ierusalim, ședea Și de acolo cârmuia.
Când patruzeci de ani făcea David de când împărățea, Mari cercetări s-au fost făcut Care-n vedere i-au avut Pe Hebroniți. În fruntea lor, Fusese – drept conducător – Ieria. Când s-a cercetat, Oameni viteji – mulți – s-au aflat, În rândul Hebroniților. Mulți se aflau – din neamul lor – La Iaezerul cel pe care Țara lui Galaad îl are.
Câmpiile cele pe care Țara Hesbonului le are, Ajuns-au ca să lâncezească, Căci nu mai au ce să rodească. Ai neamurilor domnitori S-au repezit, triumfători, În Sibma, unde au sfărmat Vița-de-vie. Au tăiat Butucii care se-ntindeau Spre Iaezer și se-ncâlceau Până departe, în pustie. Mlădițele viței-de-vie Se întindeau în depărtare, Ajungând dincolo de mare.
Vie, în Sibma așezată, Decât e Iaezerul, iată, Mai mult, pe tine-acum te-am plâns. Tu, ramurile, ți-ai întins Departe, dincolo de mare, Până la Iaezer, în zare. Asupra ta, s-a aruncat Pustiitorul. Te-a călcat Tocmai la strânsul roadelor Și la culesul viilor.
Un drum pe care îl croiești, În așa fel să îl gândești, Ca sabia s-o poți abate Până la Raba, în cetate, Până la fiii cei pe care Amon, urmași, în lume-i are. La celălalt să te gândești Și-n așa fel să îl croiești, Încât când vine sabia, Să poată a ajunge ea Pân’ la cetatea întărită Care-i, Ierusalim, numită. Astă cetate îngâmfată, În Iuda, este așezată.
De-aceea, foc o să se lase Din cer, peste-ale Rabei case Și mistuite vor fi toate Paletele în ea aflate, În mijlocul strigătelor Scoase în ziua luptelor Și-a vijeliilor pe care Ziua furtunii doar le are.
S-a așezat. Moise-a trimis, Iscoade, cărora le-a zis Să vadă tot ce-i de văzut, Pe-al Iaezerului ținut. Au ocupat, în acest fel, Ținutul ce ținea de el, Dar mai întâi, i-au izgonit Pe cei care l-au locuit.
Unde va trebui să fii Lângă ai lui Amon copii. Cu ei, să nu te războiești Pentru că nu ai să primești – Acolo – nici o moștenire Căci Eu am dat în stăpânire Țara – cu-al ei avut cu tot – În mâna fiilor lui Lot.
(Doar Og, cel care-nscăunat Fosta-n Basan, ca împărat, A mai rămas, dintr-un popor – Din cel al Refaimiților. Patul pe care l-a avut Acesta, e, din fier, făcut Și-acum, la Raba, se găsește – Cetate-n care stăpânește Poporul lui Amon. Socoți, Lungimea lui, la nouă coți, Iar patru e lățimea lui, Și-i după cotul omului.)”
De-asemenea, mai cuprindea Pământul pe care-l avea Ținutul Galaadului, Iar în continuarea lui, Ținutul Gheșuriților, Ținutul Macatiților, Tot muntele Hermonului Și țarina Basanului, Până la Salca, hăt în zare.
Ținutu-n coasta lui avea Hesbonul și se întindea Pân’ la Ramat-Mițpe, în zare, Și ajungea, în depărtare Apoi, până la Betonim; Pornind de la Mahanaim, Către Debir se întindea – Cu care se și mărginea –
Galaadul nu și-a părăsit Căminul său și n-a venit, Ci dincolo, peste Iordan, El a rămas atunci. Iar Dan, De ce-a stat pe corăbii, oare? Așer ședea pe țărm de mare, Lângă limanuri – liniștit – Și fără griji, s-a odihnit.