16 Pavel, o soră, a avut. Un fiu, aceasta a născut, Și s-a-ntâmplat ca ăst fecior Să afle despre planul lor. La cetățuie, el s-a dus, Unde, lui Pavel, tot i-a spus.
Așa precum fusese-n plan, Și Ahimaț și Ionatan, Lângă fântâna Roguel Ședeau ascunși. În locu-acel, O slujnică, la ei, venea Și vești – mereu – le aducea, Iar ei – în urmă – alergau La David și îl înștiințau De toate câte le-au aflat. Ei – în cetate – n-au intrat, Căci se temeau ca, nu cumva, Să îi zărească cineva.
Dar unii, într-un fel, strigau; Iar alții, altceva, spuneau, Încât, nimic, n-a priceput, Din zarva care s-a făcut. Atunci, ostașilor, le-a spus Că Pavel trebuie-a fi dus În cetățuie, imediat.
Chiar când era a fi băgat În cetățuie, l-a-ntrebat Pavel, pe căpitan: „Socot Să te întreb acum, de pot Să-ți spun ceva. Mi-e-ngăduit?”, Iar căpitanul l-a privit, Mirat, auzind cum vorbește, Și-l întrebă: „Tu știi grecește?
Atuncea, să se întețească, A prins gâlceava, și-a crescut, Iar căpitanul s-a temut Ca, nu cumva, Pavel să fie Rupt în bucăți, de-a lor furie. A poruncit ostașilor Să-l smulgă, din mijlocul lor, Și să îl ducă-n cetățuie, La adăpost, astfel, să-l puie.
Sutașului, i-a poruncit, Ca Pavel să fie păzit Și, în acelaș’ timp, lăsat Puțin mai slobod, căutat De cei cari vor să îi vorbească Sau ar fi vrut să îi slujească.
În fața Domnului – se știe – Că este doar o nebunie Înțelepciunea cea pe care Lumea aceasta-n ea o are. Tocmai de-aceea, s-a și zis, Iar, în Scriptură, este scris: „Pe-al înțelepților sobor, Îl prinde-n viclenia lor.”