12 Când, în Ahaia, Galion Ocârmuia, la unison, Iudeii, toți, s-au răsculat; Pe Pavel, ei l-au înhățat Și l-au târât apoi, pe dată, La scaunul de judecată,
12 În timp ce Galio era guvernator al provinciei Ahaia, iudeii au făcut o coaliție împotriva lui Pavel. Ei l-au determinat să ajungă în sala de judecată,
Pe scaunul de judecată, Ședea Pilat, iar sala toată, De-acuzatorii lui Iisus, Era ticsită. Un rob, pus De soața lui Pilat, grăbit, Intră în sală și șoptit – După ce la Pilat s-a dus – Aste cuvinte i le-a spus: „Soția ta așa a zis: „Iată că am avut un vis Și foarte mult m-am frământat! Să n-ai, cu-Acel nevinovat, Nimic de-a face, căci mi-e teamă!”
Când auzi Pilat, ce-au spus, L-a scos afară, pe Iisus, Și-n jilțul de judecător, S-a așezat, tremurător, În locul care s-a numit, Atunci, cu „Pietre pardosit” – Care, „Gabata”, se numește, De-i tălmăcit în evreiește.
Iudei-atunci s-au mâniat Și, grabnic, au întărâtat Pe toți fruntașii, din cetate; De-asemeni, fură-ntărâtate Femeile cucernice, Cu vază, și puternice. Astfel, cu toții au stârnit Prigoana, și i-au izgonit, Iute, din ale lor hotare Pe Pavel și Barnaba, care
Pe dregător îl însoțea. Paulus Sergius se numea Înaltul dregător. Îndat’ El, pe Barnaba, l-a chemat, Iar când și Saul a venit, Dorința și-a mărturisit S-asculte-al Domnului Cuvânt.
Văzând că cei doi gata sânt De a vorbi cu dregătorul, Furios, Elima „vrăjitorul” – În felu-acesta-i tălmăcit Numele lui – s-a-mpotrivit, Și a-ncercat, cu stăruință, Pe dregător, de la credință, Să îl abată, negreșit.
Din Antiohia, veniră Niște Iudei, cari se grăbiră S-aprindă ura gloatelor, În contra apostolilor. Cu pietre, Pavel fu lovit, Și-apoi, crezând că a murit, L-au scos afară din cetate.
Când, la Tesalonic, aflară Iudeii, că cei doi intrară În Berea și că au vestit Cuvântul, grabnic, au venit Acolo și, prin vorba lor, Ei, inima noroadelor, S-o tulbure, au încercat.
Iudeii care n-au crezut, De pizmă-ndată, s-au umplut; În jurul lor, au adunat Mulți oameni și-au întărâtat Cetatea. Toți, la unison, Asupra casei lui Iason, Cu furie, s-au aruncat Și să îi prindă-au încercat, Pe Pavel și pe Sila; dar, Truda lor fost-a în zadar.
Când au văzut dorința lui, Ca în Ahaia, imediat, Să plece, l-au îmbărbătat Frații, fiind pe placul lor, Și-ndată, ucenicilor, Le-au scris ca să-l primească bine, Pe-acela care, la ei, vine. Când a ajuns, a ajutat, Prin harul care i-a fost dat, De Dumnezeu, pe toți acei Care-au crezut, căci pe Iudei,
Pavel, după ce-a făptuit Aceste lucruri, s-a gândit, Ca la Ierusalim, să plece, Urmând, în al său drum, a trece – Întâi – prin Macedonia Și prin Ahaia. Își zicea: „Va trebui, după aceea, Să văd și Roma.” De aceea,
Adânc, în ochi și i-a vorbit: „La scaunul Cezarului Stau eu, și doar în fața lui, Urmează să fiu judecat. Căci, pe Iudei, eu – niciodat’ – Nu i-am nedreptățit, știi bine.
Precum că toți ai noștri frați, Din Macedonia – pe care I-au susținut, cu mic cu mare, Cei din Ahaia – au găsit, Că este foarte potrivit, Ca să le dea ajutorare, Săracilor pe care-i are Ierusalimul, printre sfinți.
De-asemenea, să dați de știre, Ca „sănătate” să se spună, Bisericii care se-adună În casa lor. Voiesc, apoi, Lui Epenet, să-i spuneți voi, Din parte-mi, „multă sănătate”; El este prea iubitul frate, Care îmi e de căpătâi, Căci în Hristos, rodul dintâi S-a dovedit – rodul ales – Care-i, din Asia, cules.
Un alt îndemn am, fraților: E cunoscută, tuturor – Mă gândesc eu – casa pe care, Stefana, printre voi, o are. Ea – al Ahaiei, negreșit – Drept cel dintâi rod, s-a vădit, Și-acuma-n slujba sfinților S-a așezat ea, fraților.
„Pavel, chemat spre a fi pus, Apostol, în Hristos Iisus – Precum voit-a Dumnezeu – Și Timotei, fratele meu, Către Biserica pe care, Al nostru Dumnezeu o are Pe al Corintului pământ, Și către sfinții care sânt, Pe-acel meleag îndepărtat, Care, Ahaia, e chemat:
Pentru-adevărul lui Hristos, Cari e în mine, ne-ndoios, Nimeni, să îmi răpească, n-are, Această pricină, cu care, Pe al Ahaiei mare-ntins, Pot să mă laud, înadins!
De multe ori, pe când eram Pe drumuri și călătoream, Primejdii multe m-au pândit: Pe râuri, fost-am încolțit, Tâlharii mă pândeau mereu, Vânat am fost, de neamul meu; Păgânii, și ei, m-au gonit; Nici în cetăți, n-am fost ferit; Primejdia mă urmărea Și în pustiu. De-asemenea, Ea m-a găsit chiar și pe mare, Și-apoi, între acei frați care, Drept mincinoși, s-au arătat.
Știu că aveți bunăvoință, Pentru că ea îmi dă putință, Ca-n Macedonia, apoi, Să mă pot lăuda, cu voi, Că, în Ahaia, negreșit, Totul, de-un an, este sfârșit. Iar râvna voastră, am aflat, Cum că, pe mulți, i-a-mbărbătat.
Necontenit, voi ați călcat, Pe urmele ce le-au lăsat Bisericile Celui Sfânt, Care-n Hristos, aflate sânt, Și-au împânzit toată Iudeea. Ați suferit, după aceea, Nenumărate rele-apoi, Pe care, cei de-un neam cu voi, Vi le-au făcut, neîncetat, Precum și ele au răbdat Răul ce li s-a făcut lor Din pricina Iudeilor.
Căci nu ne lasă să vorbim, La Neamuri, să le-mpărtășim Vestea prin care-ntreaga fire Primește-acuma, mântuire. Prin ceea ce au săvârșit, Ei, soarta, și-au pecetluit Și-acuma, îi apasă greu, Mânia, de la Dumnezeu.
Iar voi – precum o dovediți – Pe cel sărac, îl înjosiți! Dar nu bogații sunt cei care, Vă asupresc, fără-ncetare? Și nu ei vă târăsc, pe voi, Pe la judecători, apoi?