„Pe noi, la tine, ne-a trimis Corneliu” – slugile au zis. „Omul acesta e sutași, Peste o ceată de ostași. De Dumnezeu, e temător, Și-ntreg neamul Iudeilor, Numai de bine, l-a vorbit. La el, un înger a venit, Trimes din partea Domnului, Și-i spuse ca, în casa lui, Pe tine-n grabă să te cheme. Deci hai cu noi și nu te teme, Pentru că invitat tu ești, În casa lui, ca să-i vorbești.”
Am fost, de Duh, de-a lor venire, Să nu fac vreo deosebire Și să îi însoțesc apoi. Ăști șase frați au fost cu noi Și, împreună, am intrat, La cel la care-am fost chemat.
Petru, mirat, în acel ceas De noapte, singur a rămas, Căci îngerul l-a părăsit. În fire, când și-a revenit, A zis: „Văd, cu adevărat, Cum – printr-un înger – m-a scăpat Al nostru Domn și Dumnezeu, Din mâna neamul Iudeu. Doar El, din brațul cel cumplit Al lui Irod, m-a izbăvit.”
Pentru că Iope se găsea Aproape – lângă Lidia – Toți ucenicii s-au gândit, Atuncea când au auzit Că Petru-acolo se găsește, Ca iute să îi dea de veste, De ceea ce s-a întâmplat. Grabnic, doi oameni au plecat, La el, ca să îl roage-apoi: „Nu pregeta, să vii la noi!”
Întreb acuma: nu sunt, oare, Toți, niște duhuri slujitoare, Trimise, slujbe, să-mplinească, La cei cari au să moștenească Neprețuita-I mântuire, Ce se revarsă peste fire?”