Lupul și mielul, împreună, Vor paște iarba câmpului. Leul, asemeni boului, O să mănânce paie, până Va fi sătul. Numai țărână, În vremea ‘ceea – veți vedea – Drept hrană, șerpii vor avea. Atunci va fi un timp de pace, Căci nici un rău nu se va face Și nu va fi vreo vătămare Pe muntele Meu sfânt și mare. Așa va fi, căci – negreșit – Domnul e Cel care-a vorbit.”
Praznicu-aproape se sfârșise. Ultima zi, a sa, venise, Ea fiind ziua cea mai mare, A sărbătorii. În picioare, Iisus, atunci, S-a ridicat Și zise: „Cel ce-i însetat, Vină la Mine, ca să bea!
S-a deschis cerul și-a văzut Un vas, precum o față mare – De așternut pe masă – care Își avea colțurile toate, Strânse-mpreună și legate. În jos, ușor, el s-a lăsat Și, pe pământ, s-a așezat.
Ei au schimbat slava pe care Veșnicul Dumnezeu o are, Cu o icoană – fraților – Care, cu omul muritor, Se-aseamănă, cu păsări sau Cu dobitoace care au – Așa cum știți – patru picioare, Ori seamănă cu târâtoare.